Imitarea în muzica psaltică românească

Secole de-a rândul muzica bisericescă bizantină, a înfrumuseţat cultul divin al Bisericii Ortodoxe, însoţind textul liturgic ca un veşmânt de mare preţ şi ridicând inimile şi minţile rugătorilor creştini-ortodocşi la tainele Cerului.

Când vorbim despre muzica psaltică trebuie să avem în vedere faptul că nu vorbim despre un simplu sistem de notaţie ci vorbim despre un sistem complex care exprimă o spiritualitate- cea ortodoxă.[1]

Deşi existenţa unei tradiţii în interpretarea muzicii psaltice pe teritoriul ţării noastre este de necontestat, totuşi, „seceta” care a caracterizat evoluţia muzicii psaltice în perioada comunistă şi-a spus cuvântul, lăsând urme adânci.

După căderea fostului regim şi implicid dobândirea libertăţii de exprimare, în toate domeniile vieţi publice, acest lucru s-a răsfrânt şi asupra muzicii bisericeşti mai ales în ceea ce priveste modul de interpretare a muzicii psaltice, monifestându-se în mod pregnant două curente:

1. un  curent de tip „grecizant”- caracterizat printr-o imitare excesivă (de cele mai multe ori de slabă calitate) a modului de interpretare a marilor psalţi greci gen Lycurgos Angehlopulos sau Theodoros Vasilicos;
2. un curent de tip occidental- ce se caracterizează printr-o ultra-simplificare a modalităţii de interpretare a muzicii psaltice.

Fără a nega nici pe departe frumuseţea monodiei greceşti considerăm că anumite nuanţări sunt potrivite având în vederea tema propusă.

Astfel, în entuziasmul, de altfel normal, creat de posibilitatea de exprimare liberă, de dezvoltare a mijloacelor de circulaţie, de transmitere, a materialelor psaltice, s-a pierdut din vedere la acel moment un lucru esenţial: reîntoarcerea la tradiţa psalatică autentic românească, încercarea de redescoperire şi de resuscitarea a acesteia.

De cele mai multe ori, la începul mişcării de imitaţie extremă a modului de interpretarea a psalticii greceşti, tehnica psalţilor autohtoni a fost împropriată prin simpla audiţie a materialelor muzicale greceşti, modelul de interpretare (cu ornamentele aferente) fiind apoi imitat şi transpus în modul de interpreatare autohton.  Totuşi deşi prin imitaţie s-a putut însuşi tehnica de interpretare nu acelaşi lucru se poate spune şi despre stil, aici fiind unul din punctele nevralgice care trădează lipsa de originalitate a acestui mod de interpretare imitativ.

Stilul interpratativ al psaltilor greci are ca fond vocea în general baritonală a acestora, o caracteristică a modului de interpretare grecesc. Astfel de foarte multe, ori acest mod de interpretare, nu se pliază pe vocile pslalţilor români, de cele mai multe ori sunt mai tenorale şi mai flexibile.

Desigur nici nu trebuie minimalizat efortul depus în interpretarea monodiei bizantine de sorginte greacă, care, are nevoie de ornamente pentru a-şi revela bogăţia, deoarece nu se bazează pe puterea de expresie a armoniilor. Touşi o astfel de interpretare nu trebuie dusă la extrem.

Este quasi recunoscut că modul de interpretare „grecizat” nu îşi găseşte mereu reverberaţiile în sufletul auditoriului românesc. Dacă în sălile de concerte este foarte „gustat” totuşi, în biserici, în timpul sfintelor slujbe, nu este întotdeauna la fel de bine primit. În cel din urmă caz intervenind şi un alt aspect, anume lungimea cântărilor traduse din limba greacă, de provenienţă de cele mai multe ori athonită, care nu se „pliază” pe cultul ortodox român şi pe spiritualitatea română. Cântări de tipul „Heruvicelor duminicale” sau „praznicale”, a „Anixandarelor mari” etc., în care adesea o vocală se întinde pe mai multe pagini sunt străine tadiţiei liturgice româneşti.

O altă problemă pe care o implică acest mod de interprectare este cea a accentuării excesive a formei de interpretare ce duce la pierderea fondului. E o capcană în care cad adesea unii psalţii autohtoni, care, din dorinţa de a folosi cât mai multe ornamente, cu intenţia de a înfrumuseţa cântarea şi de a o face mai plăcută simţurilor, nu fac decât să obţină un efec contar. Un bughet prea „înflorat” de ornamente interpretative, de foarte multe ori, departe de al ajuta pe ascultător să se roage (căci în fond locul principal al muzicii psaltice este cultul divin şi apoi sala de concerte) îi distrage mai degrabă atenţia.

De asemenea nu de puţine ori pot fi ascultate interpretări în care textul devine indesluşibil datorită oranamentaţiei exagerate, pierzându-se în felul acesta tocmai elementul principal. Rolul muzicii psaltice nu este de a acoperi textul, de a-l trece în plan secun de dragul frumuseţii artistice a interpretării, lucru în total dezacord cu duhul otrodox autentic, ci de a ajuta textul liturgic să pătrundă în minte şi în inimă, e o „legănare a textului”.[2]

La acestă îmbrăcare a textului de către melodie un rol deosebit în are iasonul sau isocratima, care pote fi numit fundamentul pe care se foemeză melodia. Însă, şi în ceea ce priveşte modul de folosire a isocratimii se obeservă la ora actuală a o influenţă de origine gracească ce se traduce prin molosirea unui ison foarte „complicat”. Prin acesta ne referim la desele schimbări în linia melodică a isonului din cadrul aceleaşi partituri. Este cunoscut faptul că cel mai indicat este folosirea unui ison cât mai simplu, de obicei reprtezentat de nota de bază a glasului în care se cântă partitura. Un ison prea complicat nu face decât să deruteze atenţia ascultătorului şi să transforme melodia monodică în una armonică.

Un alt element demn de luat în considerare, de „igienă” muzicală, dacă îl putem numi aşa, ar fi conştientizarea faptului că oricât de mari ar fi strădaniile, modul de interpretare grecesc nu va putea fi imitat în totalitate oricât de iscusit ar fi un psalt oarecare. Acesta datorită în primul rând diferenţei de timbru vocal amintită mai sus. Diferenţa de factori climatici dintre cele două ţări, respectiv climatul temperat (mai umed şi mai rece) şi cel mediteranean (mai uscat şi ai călduros), este dovedit a fi un element extrem de important în formarea vocală a psalţilor. Deşi aceste diferenţe, împreună cu alţi factori de diferite  feluri, care fac ca vocile psalţilor greci să fie mai grave şi mai aspre, caracterizate prin printr-un ritm sacadat al interpretării, pot fi depăşite într-o oarecare măsură prin studiu intens şi exerciţiu, totuşi, ele nu vor putea fi niciodată eliminate în totalitate.

Dacă am făcut referiri la tendinţa actulă de imitaţie în interetare a muzicii bisericeşti trebuie să ne oprim şi asupra celui de al doilea curent menţionat la început, deşi tema abordată nu implică în mod necesar şi acest subiect, dar care, poate fi condiderată chiar mai dăunătoare fondului tradiţional al psalticii româneşti, anume tendinţa de simplificare excesivă a cântării sub influenţa muzicii religioase occidentale.

Simplificarea excesivă a cântării bisericeşti are rădăcini mai adânci fiind legată printre altele de problema uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră.[3] Măsura de uniformizare (ce a dus la o mutilare a muzicii psaltice) a avut ca temei încercarea de a face mai accesibilă credincioşilor cântarea bisericească. Deşi acest lucru s-a realizat într-o oarecare măsură totuşi s-a piredut prin acesta un tezaur întreg alcătuit cu greu care s-a mutat din strana bisericilor în rafturile bibliotecilor.

Caracterul complex al muzicii psaltice faţă de muzica bisericească corală introdusă în cult începând cu veacul al al XIX-lea[4], a determinat o prăpastie peste care s-a încercat zidirea unei punţi de legătură, prin uniformizarea cântării psaltice. Însă prin acesta s-a ajuns la o relativizare a ei, psaltica uniformizată ne putând fi decât cel mult un surogat al psalticii autentice.

Revenind la tematica centrală trebuie spus că în prezent se observă touşi o încercare, deşi încă timidă, de a se reveni la interpretarea autentică a muzicii psaltice în Biserica noastră. Acest lucru dovedeşte că s-a ajuns la o oarecare maturitatea interpretativă şi mai ales că, din dorinţa naturală de perfecţionare a tehnicii şi a stilului de interpretare, s-a constatat  imitaţia nu poate nicicum lăsa loc evoluţiei, creşterii, în materie de interpretare.

Bibliografie

1. ALEXANDRU, Maria, Muzica se predă de la o inimă la alta, în „Ziarul Lumina”, ed. 17 oct. 2008;
2. IONAŞCU, Pr. Lect. Univ. Stelian, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe române, sintaxă; formă şi stil; unitate în diversitate, în “Almanahul Episcoiei Giurgiului”, 2007.
3. LUNGU, Prof. Nicolae, Problema transcrieri şi uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră, în “ST.”, nr. 3-4, 1956;
4. PREDA, sabin, Despre muzica psaltică în general şi despre felul  în care s-a cântat şi se cântă ea la români, http://www.stavropoleos.ro/files/conferintaPolonia2.pdf, accesat la 12.01.2009.

---

[1] sabin PREDA, Despre muzica psaltică în general şi despre felul  în care s-a cântat şi se cântă ea la români, http://www.stavropoleos.ro/files/conferintaPolonia2.pdf.

[2] Maria ALEXANDRU, „Muzica se predă de la o inimă la alta” (interviu), în „Ziarul Lumina”, 17 oct. 2008, pag. 5.

[3] A se vedea: Prof. Nicolae LUNGU, Problema transcrieri şi uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră, în “ST.”, nr. 3-4, 1956, pag. 241-249.

[4] Domnitorul Alexandru Ghica va lua iniţiativa înfiinţării primului cor bisericesc , sub conducerea arhimandritului rus Visarion, în anul 1836, mai tarziu acest tip de cantare bucurându-se de deplina susţinere a domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. (Pr. Lect. Univ. Stelian IONAŞCU, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe române, sintaxă; formă şi stil; unitate în diversitate, în “Almanahul Episcoiei Giurgiului”, 2007, pag. 257).

www.prosanthropos.wordpress.com

Sursă imagine: fragment din cânatrea “Lumină Lină”, edidată la Mănăstirea Stavropoleos,

Spor în toate cele bune!