Recomandare blog: „Întâmplări pastorale”

Poftiți de vă delectați cu întâmplările pastorale povestite cu mult farmec de către Părintele Nicolae Trușcă.

Ce ne oferă părintele?  O radiografie a vieții de păstor de suflete, stropită pe ici pe colo cu momente de umor fin, descrisă într-un grai plăcut la citire și plină de esență. Fie că povestește despre un preot, despre Duminica înfricoșătoarei judecăți sau despre dialogul său cu iudeul Trifon părintele Nicolae ne poate delecta și învăța.

Lectură plăcută.

Hristos a înviat!

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Anunț: Concert caritabil „Zâmbește copile!” (Iași, 2 iunie 2012)

Fundatia Solidaritate si Speranta a Arhiepiscopiei Iasilor va invita sambata, 2 iunie 2012, ora 12:00 sa luati parte la spectacolul caritabil Zambeste, copile!.

Pe scena de spectacol a Casei de Cultură a Sindicatelor din Iași, se vor prezenta:

• Corina Chiriac
• Beatrice Rancea
• Gheorghe Jitaru
• Grupul Folcloric Gheorghe Jjitaru
• Iustin Narcis Ianau (locul 2 la concursul Romanii au Talent)
• Juniorii Operei Nationale Iasi – Dirijor Raluca Toma
• Grupul de copii Stars of Music - Palatul Copiilor Iasi – Prof. Dirijor Anca Apetroaiei si Prof.Coregraf Ligia Delia Grozdan
• Grupul de copii Vestitorii Bucuriei - Dirijor Daniela Dorosinca
• Copii de la Centrele de Zi ale Fundatiei Solidaritate si Speranta
• Mici artisti:
  • Diana Vartolomei (voce)
  • Matei Teodor Dorosinca (pian)
  • Calin Corneliu Calfa (pian)

Pretul unui bilet este de 40 lei si contravaloarea lui reprezinta contributia dumneavoastra la conturarea unei lumi mai bune pentru copii defavorizati din judetul Iasi.

Biletele se gasesc la:

• Sediul Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă, Iaşi, str. Costache Negri, nr. 48;
• Biserici din Municipiul Iaşi;
• Librăria Mitropolitană Sfânta Parascheva din Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr.14, Iaşi;
• Librăria Mitropolitană Sfânta Parascheva din Iulius Mall Iaşi;
• Diverse alte locaţii;

Pentru detalii: 0771 647 607

Mai multe detalii pe pagina web a evenimentului: http://zambestecopile.wordpress.com/

Hristos a înviat!

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Altfel de amintiri într-o zi tristă

Articolul de mai jos stă de mult timp la ciorne. L-am scris cu o zi înainte de înmormântarea străbunicii mele și cu două zile înainte de hirotonia în diacon, însă nu l-am mai publicat. Astăzi am făcut o revizie a ciornelor și am dat peste el. M-am tot gândit dacă ar trebui să îl mai public, având în vedere că a trecut ceva timp de atunci. În final am decis să fac acest lucru. E o datorie morală față de cea care a participat la zidirea mea. Iată ce scriam atunci:

Vă împărtășeam zilele trecute câteva din amintirile mele din iernile copilăriei. Multe din aceste amintiri sunt legate strâns de bunica Aneta, în fapt, străbunica mea.

Lângă soba din cămăruța ei stăteam în fiecare dimineață a vacanțelor de iarnă și ascultam Radio România Actualități, bând un ceai de menta asezonat cu o felie de pâine unsă cu margarină și șerbet de zmeură, înainte să fug afară la joacă. Din gura ei am auzit pentru prima dată Psalmul 50, pe care îl rostea cu voce tare în fiecare dimineață (îmi amintesc că nu înțelegeam ce este „tasionul” în fapt două cuvinte separate „Ta” și „Sionului” de la finalul Psalmului). Ea a fost cea care m-a învățat Crezul.

A suferit mult în ultima vreme datorită bolii Alzheimer. Trăia drama de a nu își aminti nimic de după anul 1960,de a nu mai ști unde se află sau de a uita după 5 minute că a mâncat sau că stă de vorbă cu strănepotul ei.

Bunica Aneta nu m-a învățat numai cât timp a fost în putere și lucidă ci și în tot timpul cât a fost bolnavă. M-a învățat că granița dintre sănătate și boală este mai fină decât un fir de păr, că bătrânețea ține mai mult sau mai puțin cont de ceea ce ai fost în tinerețe, că trebuie să prețuiești fiecare clipă petrecută alături de cei dragi pentru că e posibil să vină o vreme când prezența lor lângă tine să nu mai te mai miște cu nimic…

„A murit bunica Aneta!” Așa am fost anunțat în dimineața aceasta.

Dumnezeu să te ierte bunică Aneta și să te primească în „tasionul” cel ceresc!

Îți mulțumesc pentru Crez, pentru șerbet, pentru salata caldă, pentru prăjituri, pentru TOT… vin curând să îți sărut mâna pentru ultima dată.

Străbunica Aneta (1921 – 2012)

Între timp am slujit la pomenirea ei de 40 de  zile. Astăzi i-aș mai spune că o pomenesc la fiecare Liturghie pe care o slujesc! Dumnezeu să o  odihnească!

Hristos a înviat!

Spor în toate cele bune!

PS: Cum te-au zidit bunicii și străbunicii tăi?

Campania „Aripi de fluture”

Anda – Elena face din nou apel la oamenii cu suflet mare pentru a ajuta un suflețel cu „aripi de fluture”.

Foto: spatepietre.ro

Am privit îndelung imaginea de mai sus.

Am privit-o și fiecare colț al ființei mele s-a tulburat. Îi dau dreptate Andei care a spus că parcă e o icoană.

Da e o icoană.

O icoană a suferinței profunde dar nu a resemnării.

O icoană a iubirii care se jertfește nu doar în cuvinte, ci prin fapte, în fiecare secundă a existenței sale.

Cine sunt? O mamă și fiica sa care este chinuită de o boală cumplită.

Iată ce ne spune Anda despre ea.

La cei trei ani ai săi, Alexandra-Denisa cunoaşte suferinţa ca făcând parte din ea! Nu se poate juca prea mult, de teamă să nu se lovească. Şi când ar vrea să se joace, copiii fug de ea. Adulţii o jignesc şi judecă. Judecă mult… Limitările sunt uriaşe. Alimentaţia e doar una specială, bio, plină de contraindicaţii. Medicamentele sunt multe şi foarte scumpe. Boala e consumatoare, iar imunitatea e zero. Lichidul care se pierde prin răni trebuie suplimentat prin tratament. Alexandra are nevoie de albumină. De patru cutii în fiecare lună, când merge la spital. O singură cutie de albumină costă 345 de lei! Pe lângă aceasta, e nevoie de vitamine, suplimente, pansamente atraumatice – care se găsesc doar în străinătate –, creme dermato-cosmetice… O cremă costă în jur de 80 de lei, iar pentru o lună se folosesc măcar şase.

Rănile Alexandrei curg şi i se lipesc de haine. Pentru a fi schimbată de pijamale, fetiţa este băgată îmbrăcată în cadă. Apa, tratată cu ceaiuri, sare de mare şi multe alte produse farmaceutice o ajută să i se desprindă materialul textil de pe piele, fără a o răni foarte tare. Procedura se repetă seara, la culcare, dar şi de mai multe ori pe zi, atunci când e cald. Fetiţa are două rânduri de hăinuţe care nu îi irită pielea şi care se folosesc unele noaptea, altele ziua, pe dedesubt. Ar trebui mai multe, dar cum, când doar o bluză şi un pantalon costă 600 de lei?!

Oricum, drama acestei fetițe e cu mult mai adâncă decât pot cuvintele exprima. Vă las să citiți povestea completă și detalii despre campania inițiată pentru sprijinirea acestei fetițe pe blogul șaptepietre.

Nu știu încă în ce fel, când sau cum, dar vreau să ajut.

Vă îndemn pe voi toți, cei care citiți aceste rânduri și care aveți posibilitatea, să dați o mână de ajutor.

Pe voi care nu puteți ajuta material vă îndemn să faceți o rugăciune pentru Alexandra și familia ei. Contează enorm!

Vă las acum să citiți povestea „copilului fluture” și să vă gândiți dacă puteți sau nu ajuta.

Eu, mai râmân puțin să privesc icoana de mai sus, să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate cele bune care mi le-a dat, să îi cer iertare pentru ceea ce eu am considerat a fi suferință pentru mine și să mă gândesc cum să o ajut pe Alexandra.

Hristos a înviat!

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Și părinții trebuie să își ceară iertare

De multe ori am asistat la scene a căror urmare logică ar fi fost ca părinții să își ceară iertare față de copii, însă, din păcate nu pot spune, că am asistat tot la atâte cereri de iertare.

Mereu am considerat că părintele trebuie să își ceară iertare atunci când greșește, lucru care, împotriva convingerilor generale, nu îi slăbește de loc autoritatea în fața copilului ci, dimpotrivă, i-0 întărește. Chiar ieri am fost pus în situația de a face acest lucru față fiului meu și am făcut-o fără nici o ezitare. Asta mă ajută să îmi amintesc mereu că sunt oricând supus greșelilor și că în relația cu copilul meu nu trebuie să plec de la premisa că eu am întotdeauna dreptate. Dincolo de asta sper ca așa, să îl învăț că ați cere iertare și a ierta e unul din darurile pe care Dumenezeu ni le-a  lăsat, nu doar prin cuvânt ci și prin fapta Sa.

Legat subiectul acesta al iertării în relația părinte – copil, vă propun articolul de mai jos:

„De multe ori, părinţii fac eforturi mari pentru binele copiilor sau pentru ceea ce cred ei că este spre binele copiilor. Sacrifică de la bani, stare de odihnă, de relaxare, confort de moment, până la unele visuri personale sau profesionale. Toate acestea le creează multora dintre părinţi sentimentul că deţin dreptatea absolută în raport cu copiii sau că, şi în situaţiile în care greşesc, sunt total justificaţi.

Din acest motiv, de foarte multe ori, în situaţiile în care greşesc faţă de copiii lor, părinţii fie nu găsesc necesar, fie pur şi simplu nu pot să îşi ceară iertare de la aceştia. Le este mai uşor să apeleze la argumentul autorităţii – „este mai bine pentru că aşa spun eu“ – sau să facă apel la sentimentul de recunoştinţă al copilului – „după tot ceea ce am făcut pentru tine asta e răsplata?!“. De multe ori, există profund înrădăcinată convingerea că a-l determina pe copil să se conformeze în totalitate spuselor părintelui, chiar şi în situaţiile în care acesta din urmă nu are dreptate, reprezintă o dovadă de ascultare, de bună educaţie. O astfel de atitudine nu duce însă în timp decât la reprimarea propriilor opinii, propriei personalităţi, la acumularea de resentimente şi tensiuni sau la rebeliune şi la conflicte deschise cu părinţii.

Prin a-şi cere iertare faţă de copil părintele îl învaţă lecţia onestităţii

Este important să nu uităm că relaţia dintre părinte şi copil este pentru acesta din urmă cea dintâi şcoală a vieţii, care lasă urme mai adânci decât toate celelalte şcoli ce vor urma. Aici, copilul deprinde primele valori, primele modele, ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce înseamnă să fii om de caracter. Din acest punct de vedere, a-ţi cere iertare în faţa copilului tău, în momentul în care ai greşit, îl ajută să înţeleagă că este o persoană valoroasă, care merită respectul, îl învaţă să îşi ceară la rândul său iertare, când greşeşte. Copilul, viitor adult, devine astfel capabil, în situaţiile în care greşeşte, să-şi poată recunoaşte greşeala pe care a făcut-o faţă de semenul său. Mai mult decât atât, el poate fi receptiv şi poate înţelege durerea pe care a provocat-o celuilalt, în loc să caute cu înverşunare să îşi găsească sie însuşi scuze şi motive şi să se justifice. Învaţă încă de mic faptul că sentimentele fiecăruia contează mai mult decât cel care are ultimul cuvânt, cel care îi determină pe ceilalţi, cu orice chip, să îi adopte opiniile. Prin a-şi cere iertare faţă de copil în momentul în care greşeşte, părintele îl învaţă lecţia onestităţii într-un mod în care nici o altă carte nu îl poate învăţa. Astfel, copilul înţelege, din cele trăite, că a-ţi cere iertare pentru greşelile făcute nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de demnitate, că iertarea aduce cu sine detensionarea, eliberarea şi nu umilinţa. De asemenea, copilul învaţă să aibă încredere în ceea ce simte, să înţeleagă ceea ce îi face bine şi ceea ce îi face rău şi cum să spună lucrul acesta fără a-l jigni pe cel din faţa sa.

Nici părinţii nu sunt perfecţi

Indiferent de numeroasele calităţi pe care le are, nici un părinte nu este perfect şi ar fi o povară covârşitoare să încerce să fie, negându-şi dreptul de a greşi şi posibilitatea de a învăţa din propriile greşeli. Singurul efort care merită făcut este de a se opri în momentul în care relaţia cu copilul devine tensionată, atunci când acesta îi reproşează anumite lucruri, şi de a analiza obiectiv situaţia. Dacă înţelege că a greşit, este bine să lupte cu orgoliul propriu, pentru a reuşi să-şi ceară iertare de la copil, în loc de a lupta cu copilul pentru a-şi satisface orgoliul. Uneori, dacă părintele nu reuşeşte să tragă această linie, ceea ce urmează în relaţia cu copilul se clădeşte pe resentimente, tensiuni exprimate sau înăbuşite, care vor răbufni la următoarea ocazie.

„Am fost impresionată că tatăl meu şi-a recunoscut greşeala“

Despre importanţa acestor momente ne vorbeşte şi următoarea mărturie a Mariei, în vârstă de 41 ani: „Eram mică, aveam 7 ani, când tatăl meu mi-a dat o palmă. Crezuse că am pierdut nişte chei în timp ce mă jucam şi era foarte îngrijorat. Peste jumătate de oră le-a găsit şi şi-a dat seama că nu fusese vina mea. Atunci s-a apropiat, s-a aşezat lângă mine şi şi-a cerut iertare. Vedeam cât de ruşinat se simte şi cât de mult regretă. M-am simţit impresionată şi mândră în acelaşi timp că tatăl meu recunoaşte greşeala şi mă roagă să îl iert. S-au mai întâmplat multe de atunci între mine şi tata, iar multe au fost departe de a fi perfecte. Mie îmi rămâne însă foarte vie în minte amintirea asta şi sentimentul că sunt valoroasă, importantă, pe care l-am trăit atunci.“

De asemenea, cât de puternic, de persistent în timp este sentimentul de revoltă, nedreptate, în situaţiile în care părinţii nu îşi recunosc vina, ne relatează Mihaela, în vârstă de 36 ani: „Aveam 14 ani, eram în vacanţă şi am mers să mă întâlnesc cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de mult timp. Între timp, mama, care fără să ştiu eu mă aştepta acasă, s-a speriat, crezând că mi s-a întâmplat ceva rău. Când am ajuns, m-a bătut, mi-a spus că am greşit, dar nu mi-a explicat ce anume. De fapt, după ani, mi-am dat seama că frica a fost cea care a împins-o să mă bată. Nu mi-a spus niciodată că a greşit, nu şi-a cerut iertare. Deşi au trecut mulţi ani, timp în care mama a devenit cea mai bună prietenă a mea, sentimentul de umilinţă şi revoltă de atunci s-a stins cu greu.“

de Dana Alecu

Sursa: Doxologia

Spor în toate cele bune! Hristos a inviat!

Pr. Andrei

Ninge ca-n copilarie

De mult nu am mai văzut, în Iași, așa o ninsoare. Fiecare fulg, căruia-i cuprind cu privirea, goana nebună către frații săi ce se odihnesc deja pe pământ, îmi amintește de… ninsorile din copilărie.

Ce copilărie! Ce ninsori! Ce amintiri!

Nu cred că nepoții mei se vor bucura de zeci de centimetri sau metri de zăpadă, așa cum m-am bucurat eu.

Îmi amintesc că fiecare ninsoare, era o nouă provocare. Iarna întreagă, era o luptă continuă, între derdeluș și pârâul înghețat din spatele casei bunicii, între picioarele înghețate din șosetele ude și dorința de a „te mai da o tură”, între strigătele mamei și/sau ale bunicii de a mă mai „strânge în casă că o să îngheț de tot” și răcnetele celor din cazemata adversă la fiecare rafală de bulgări ce îi lua cu asalt.

Pentru fiecare băiat din sat, sania era cartea de vizită pentru sezonul hibernal. Pregătirea ei începea odată cu primul fulg de nea – dacă nu cumva chiar mai devreme.

Prima grijă era să cureți tălpile de rugină. Pentru asta te împăcai chiar și cu vecinul cu care te-ai certat, în vară, la fotbal și cu băiatu din celălalt capăt al satului cu care te-ai certat… de la o fată. De ce? Pentru că aveau parafină, iar parafina dată din abundență pe tălpile saniei sau lipsa ei făcea diferența între cel care era în frunte și cel de la coadă, în goana de pe derdeluș. Dacă totuși împăcarea nu era posibilă, o bucată de lumânare de cununie sau de botez te scotea de la ananghie.