Pastorala la Naterea Domnului a IPS Teofan – 2009

NAŞTEREA DOMNULUI, NĂDEJDEA LUMII
Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Naşterii Domnului

Iaşi, anul mântuirii 2009

† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt (Rom. 15, 13)
Iubit popor al lui Dumnezeu din Moldova,
Suntem spre sfârşitul anului 2009. A fost un an greu pentru toţi, iar pentru unii dintre semenii noştri chiar foarte greu. Mulţi dintre confraţi şi-au pierdut locurile de muncă, alţii au rămas îndatoraţi la bănci, pierzându-şi casele şi alte bunuri. Drama plecărilor la muncă în străinătate a continuat să facă victime în numeroase familii. Despărţirile dintre soţi s-au înmulţit spre disperarea copiilor. O anumită stare de nelinişte s-a strecurat în sufletele multora.
Aceasta a fost, în general, atmosfera care a dominat viaţa noastră şi a celor din jur în anul care tocmai se încheie. Apropierea sărbătorilor legate de Naşterea Domnului, Anul Nou şi Bobotează aduce, parcă, o anumită relaxare. Cel puţin la suprafaţa lucrurilor o anumită stare de optimism se face simţită. Ce se întâmplă în adâncul sufletului, singur Dumnezeu cunoaşte.

Urările noastre…

Desigur, multe cuvinte frumoase pot fi spuse acum în preajma Sărbătorilor de Iarnă însă gândurile bune transcend cuvintele… dumneavoastră, tuturor celor care aţi poposit câteva clipe pe acest blog vă dorim tot binele din lume! Bunul Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!

LA MULŢI ANI!

Spor în toate cele bune!

Mănăstirea Agapia: popas de suflet

Cine a stat măcar o dată în viaţă o zi într-o mănăstire simte acest lucru în toată fiinţa.

Ca seminarist şi student în teologie am avut ocazia să îmi bucur sufletul, de multe ori, cu liniştea adâncă, plină de sensuri şi care te confruntă cu tine însuţi, pe care numai o mănăstire ţi-o aşează în suflet.

Am făcut un popas la Mănăstirea Agapia- Neamţ.

Am lăsat în urmă Iaşul aglomerat, friguros şi zgomotos şi am intat într-o oază de linişte şi pace.

O cameră călduroasă… o sobă de teracotă în care lemnele de fag şi brad trosneau a iarnă…un perete cu multe icoane şi o candelă… pe masă prăjituri de post şi o carafă cu limonadă din apă rece de izvor de munte… în suflet pace şi bucurie.

Am luat în mână o carte. În mediul acela simplu (dar nu simplist), monastic i-am lăsat pe Părintele Stăniloae, pe Lossky, pe Schmemann, în biblioteca de la Iaşi, şi am pus mâna pe Părintele Porfirie (Antologie de sfaturi şi îndrumări)… simplu, obiectiv, delicat… (voi reveni cu câteva cuvinte alese care mi-au atins sufletul)…

Cum să râzi cu toată inima… exemplu…

Cât sunt de scumpi!

Nu poţi să nu te înveseleşti când vezi atâta inocenţă… ei rând din toată inima. Când ne maturizăm râsul nostru se transformă adesea în “rânjet”… râdem din complezenţă, râdem ca să ascundem durerea interioară, râdem de alţii… râdem în orice fel cu putinţă însă de foarte puţine ori din inimă…

Spor în toate cele bune!

Zidul… blocarea şi ieşirea…

Nu stiu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i tin pe oameni la distantă. Zidul urma să fie un fel de granită – un fel de protectie. La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumusel, construit din pietrele pe care le găsisem în viata mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el si cădeau cu fata la pământ. Altii îl vedeau, dar treceau peste el si veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, asa că am mai înăltat zidul. Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau  îsi sprijineau bratele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Altii nu erau “genul” meu.  Chiar si atunci când am pus pietre ascutite pe marginea zidului, oamenii ăstia păreau că nu observă.

Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid si a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat si am decis să înalt zidul si mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat constructia, am devenit din ce în ce mai independentă si, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară…Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine si păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Altii stăteau si se uitau tristi la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau gelosi pe zidul meu si i-am detestat – pe toti… Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori zi.           

LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

Probabil a vorbi despre patriotism în ziua de astăzi este un lucru desuet. Totuşi cred cu tărie că nu au dispărut patrioţi dintre noi. A fi patriot, în opinia mea, însemană a sta alături de ţara ta la bine şi la greu, a-ţi face treaba cu simţul datoriei, a te ruga pentru ţara ta, a te mândri cu ceea ce este bun şi frumos în ea şi a recunoşte ceea ce nu merge bine… şi multe altele pe lângă acestea. Nu ştiu cât de multe din cele de mai sus fac eu personal dar ştiu că de fiecare dată când aud imnul ţării mele mă cuprinde o emoţie puternică.

Ca popor avem destule defecte, destule pete negre, dar în acceaşi măsură avem şi lucruri care mă fac să fiu mândru că sunt român.

LA MULŢI ANI ROMÂNIA ŞI ROMÂNI!

Spor în toate cele bune!

Gânduri la Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Cât de binecuvântaţi suntem!

Cât de minunat este planul lui Dumnezeu de mântuire a omului. Toate s-au petrecut la timpul lor şi nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Întruparea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria este un act de iubire desăvârşită, iubire ce se revarsă din plin asupra noastră şi faţă de care avem datoria de a răspunde…cu iubire.

În cer o inimă de mamă bate pentru noi. Ce iubire este mai mare pe lumea acesta decât iubirea mamei pentru copiii săi? Nu cred să fie vreo una! Aşadar avem acolo sus o inimă plină de iubire pentru noi. Avem o mamă care se roagă pentru noi, şi cum mama îşi iubeşte copiii, fie ei buni sau răi, cu atât mai mult Sfânta Fecioară, ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte, necondiţionat, dezinteresat şi indiferent de starea noastră de păcătoşenie (iar asta trebuie să ne responsabilizeze).

Vovidenie însemnă “ceea ce se face văzută”. Astăzi se arată, se face văzută, cea prin care Dumnezeu a coborât printre noi. Mă întreb însă: cum ne facem noi văzuţi în faţa ei? Spun asta pentru că, probabil, fiecare dintre noi, cei ce o cinstim pe Maica Domnului, am simţit în vieţile noastre ajutorul ei, şi cu toate aceste, căutăm acest ajutor, ne arătăm în faţa ei, de cele mai multe ori când suntem în impas. Poate avem tendinţa uneori de a ne comporta ca şi cum Sfânta Fecioară Maria (şi iertată să îi fie expresia) ar fi “pila” noastră în faţa Tronului Sfintei Treimi. În viaţa de zi cu zi apelezi la o “pilă” numai atunci când ai nevoie să îţi rezolvi o problemă. Cred că uneori aducem acelaşi comportament şi în viaţa noastră duhovnicească… Ce bună ar fi rostirea unui Paraclis al Maicii Domnului nu numai la vreme de întristare şi necaz (aşa cu este meţionat la începutul lui) ci şi atunci când… nu mai putem de bucurie…

Câte nu se pot spune despre Maica Domnului? Câte nu s-au spus şi câte nu se vor mai spune. Dar cred că astăzi este un moment foarte bun ca să ne aducem aminte că, acolo, sus în ceruri, o inimă de mamă bate pentru fiii ei…  pentru că: “Astăzi înainte însemnarea buneivoinţe a lui Dumnezeu, si propovăduirea mântuirii oamenilor. În biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată, si pe Hristos, tuturor mai’nainte îl vesteşte. Acesteia si noi cu glas mare să-i strigăm: Bucura-Te,  plinirea rânduielii Ziditorului.”

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!

Spor în toate cele bune!

Articole asemănătoare:

Biserica şi Neamul

Există Dumnezeu?

Gadarenii şi “porcăria” de astăzi

Bărbierul din Sevilia

O interpretare inedită! Audiţie plăcută!

Spor în toate cele bune!

Articole asemănătoare:

Ennio Maricone

George Dinică

Gripa porcină şi alte “pandemii”…

Prima dată, am murit toţi în 2000.

Din cauză că maşinăriile nu erau programate să calculeze anii decât în formula 19XX, când schimbau la 2000 deveneau toate conştiente de sine şi se răzvrăteau asupra asupritorilor din carne, incepând să ne ‘ucideze’ în masă.
Singura speranţă era, ironic, un robot din viitor în formă de Schwartzenegger, trimis de rezistenţa umană să ne salveze.
Unii chiar aveau o teorie cum că tot ce e computer o să facă poc, urmând haos şi anarhie.
Calculatoriştii inteligenţi au spus că teoria lor e retardată.
Cu toate acestea, presa mondiala s-a zbătut ca o găină fără cap, instigând prostimea la panică.
Prostimea a închis tot ce e calculator zilele acelea.

Biserica şi Neamul

Mult timp Biserica şi Neamul au păşit în istorie umăr la umăr. De aceea mai bătătorim acest pământ  “carpato-danubiano-pontic” şi nu suntem un popor pierdut în negura timpului. Legătura aceasta e din ce în ce mai firavă…  fiecare au luat-o, parcă,  în direcţii opuse… Prima spre Veşnicie… al doilea spre Efemeritate…

Am vrut să las imaginea să vorbească… dar nu m-am putut abţine…

Spor în toate cele bune!

Vezi şi:

Spiritualitate şi cultura românească în lumina credinţei ortodoxe

Există Dumnezeu?!

Vezi şi:

Căutare

Multimedia

Taina iubirii

Spor în toate cele bune!

Gadarenii şi “porcăria” de azi…

Ce bine semănăm noi cei de astăzi cu gadarenii! De fapt poate că suntem gadareni! Creştem şi ne îngrăşăm “porcii” păcatelor şi ai patimilor, ai urii, nesimţirii indolenţei şi lenei; îi îngrăşăm încât sunt gata gata să plesnească. Iar Hristos vine la noi să ne ajute! Vrea să ne scape de aceşti “porci (sau – după caz-porcuşori) sufleteşti” murdari şi urât mirositori, iar noi ce facem? De cele mai multe ori îl rugăm să plece, “să iasă din hotarele noastre”, să ne lase să ne creştem porcii mai departe în linişte şi fără să ne trezească cumva conştiinţa adormită. Dacă ne ia în surprindere, trecem peste rugăminte şi îl alungăm pur şi simplu. De ce? Poate că ne simţim bine în noroiul pe care singuri l-am făcut, poate ne este frică de schimbare, poate ne este frică să ne asumăm răspunderea de a face o schimbare reală în viaţa nostră, să ieşim din mocirlă, să ne spălăm, să îmbrăcăm o haină luminoasă şi să o luăm de la capăt… răspunsurile sunt diferite şi fiecare din noi are unul în propria s-a conştiinţă… nu-i aşa?

PS: Ce facem? Mergem cu “porcii” noştri  la păscut? Îi îngrăşăm în continuare? Sau îi lăsăm să piară în mare?!

Vezi şi:

Cad frunzele…

Căutare…

În trenul… vieţii

Spor în toate cele bune!

http://prosanthropos.wordpress.com

Cad frunzele…

Aţi observat că uneori trece parcă viaţa pe lângă noi? Abia zilele trecute mi-am dat seama că a venit toamna cu adevărat. Din întâmplare am privit pe geam şi am văzut o ploaie de frunze ruginite acoperind pământul. Ce privelişte minunată!!!  Mi-am spus: “Cum de nu am văzut asta până acum?”. Cred că ajungem în anumite momente din vieţile noastre când ne pierdem pe noi înşine în tot acest zbucium cotidian care ne înconjoară şi ne sufocă. Ne pierdem în muncă, ne pierdem în indiferenţă, ne pierdem în grija zilei de mâine, ne pierdem în agitaţia străzii… nu există nici un dispozitiv GSP inventat ca să ne arate calea spre noi înşine (dacă ar exita poate ar avea vânzări record), dar lucrurile mici (pe care nu le mai vedem) sunt şanse de a ne regăsi pe noi.  Am privit din întâmplare pe geam şi am redescoperit toamna (un anotimp pe care îl îndrăgesc mult )… Cât de frumoasă este regăsirea!!! Oricât de încărcaţi am fi să avem ochi să vedem cum cad frunzele toamna! Din când în când mai arunc câte o privire pe geam… păcat că frunzele sunt cam pe terminate! Acum aştept primul fulg de nea…

Spor în toate cele bune!

Sursa foto: http://www.freedigitalphotos.net

Căutare…

Îmi căutam sufletul,

Dar nu-l vedeam nicăieri,

Îl căutam pe Dumnezeu,

Dar El îmi scăpa mereu,

Îmi căutam aproapele-

Şi i-am găsit pe toţi trei.

Nu cunosc autorul acestor versuri… oricum: NO COMMENT! Sau, poate mai bine spus, SĂ LUĂM AMINTE!!!

Spor în toate cele bune!

Sursă imagine: http://www.freedigitalphotos.net/

În trenul… vieţii…

Zilele trecute am făcut o călătorie mai lungă cu trenul… am urcat în tren, m-am aşezat pe locul meu, pregătindu-mă emoţional pentru lunga călătorie ce urma. Am trecut de etapa aceasta şi am început să privesc în jur, să văd împreună cu cine voi călători… fără să ştiu că la finalul călătoriei voi fi mai câştigat ca la începutul ei (deşi biletele CFR nu sunt tocmai ieftine). Pe bancheta din faţă stăteau două persoane, o femeie şi un bărbat, soţ şi soţie, trecuţi de mult de prima tinereţe, cred că aveau în jur de 60 de ani. Erau doi oameni pe faţa cărora se citea durerea în toată puterea ei . Arşi de soarele ce dogoreşte câmpurile cu recolte, îmbrăcaţi simplu dar cuviincios… mărturii a unei vieţii care  nu prea le-a dat răgaz…

Am văzut lângă ei o pungă cu sigla unui medicament inscripţionată pe ea, bărbatul părea foarte obosit, avea ochii rosii ca după o nopte de nesomn, femeia, la fel de obosită, purta pe cap un batic legat la spate… câteva fire de păr albe şi foarte rare ieşeau la iveală, spunând parcă o poveste dureroasă… instanataneu mi-a trecut prin minte un cuvânt, care, te zguduie vrând nevrând – CANCER – probabil fuseseră la spital pentru o şedinţă de citostatice! (Nu stiu daca mi se pare mie sau asa este, dar, am observat ca femeile bolnave de cancer au un fel anume de a-şi acoperi capul, dar mai ales o privire aparte…). Trenul a pornit la drum. Deşi nu este frumos să “pândeşti” pe cei din jur , nu m-am putut abţine să nu continui să îi privesc din când în când.