Poezie
Pentru iubitorii versurilor…
În grădina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Iisus în celulă
de Radu Gyr
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…
Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi…
Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…
- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.
La steaua
de Mihai Eminescu
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
frumos!daca ma gindesc bine nu am mai citit versuri de cind eram eleva, viata cu necazurile si bucuriile, face din noi roboti si uitam sa ne bucuram de frumosul de linga noi,oare ce facem cu viata care ne-a dat-o dumnezeu ?
Cred că e o capcană în care cădem cu uşurinţă… uităm de lucrurile cu adevărat frumoase.
Dar chiar şi aşa, dacă sufletul nostru “vibrează” când sesizează “frumosul de lângă noi” înseamnă că “frumosul din noi” nu a pierit. Trebuie doar cultivat…
Unii cauta frumosul in diferite indeletniciri, care-i plac si Lui Dumnezeu, indeletniciri si misiuni care infrumuseteaza viata asta intunecata de ratacirea unora. Eu, un biet roman, am o strigare launtrica, ce se cheama poezie. Prin aceasta caut sa sadesc in sufletul meu si al celor care ma citesc, floarea nemuritoare a bucuriei de a scrie pentru azi si, poate, pentru mai tarziu.
Iata ce scriu eu, privind cu sfiala la cei de mai sus:Eminescu, Radu Gyr…nefiind un credincios desavarsit, dar tema credintei este pentru un poet,inaltatoare:
CUGET, CA UN VIN DIVIN
de Marian Nicolescu
Am scos bidivii din grajdul sufletului
deshămaţi de la carul scârţâit al durerii,
galopând pe câmpul mănos al poetului
prin glod, sub potcoava spartă a tăcerii;
am arat, apoi, imaş de gând slobod
pe hotarul dintre viaţă şi moarte,
stricând liniştea zilei cu un tropot
înghesuit în inima dintr-o-nchisă carte.
Nimeni nu m-a aşteptat la peronul timpului
în pufăit de locomotivă, într-o gară uitată
dincolo de cimitir şi de miriştea câmpului
unor ţărani, cu izvor pueril de mamă şi tată;
nimeni, doar soarta şi batista ultimei plecări,
fluturată în şirag de ani uitaţi în buzunare,
mototoliţi în para mocnită a unei flăcări
al unui sfârşit de anunţ, a unei ediţii lunare…
Şi caut iar grajdul pierdut şi ieslea unei nopţi
prin ceaţa groasă şi rece a cugetului meu,
înghesuită pe ruguri înalte şi struguri copţi
din care beau vinul ce se cheamă Dumnezeu.
MIELUL SFÂNT
de Marian Nicolescu
Cu cârlionţi de catifea, ca solzi de blană colilie,
Corniţele mijind în creştet ca două unflături de rouă,
Respiră blând, înduioşat, cu ochii vii ce vor să-i plouă
Doi fluturaşi de râuleţe din uitătura-i belalie.
El tace-ntr-un ocean de plâns, ascuns într-un regret de mamă…
Se zbate-ncet ca un lăstun, ursit să zboare lin într-un neant,
Roşind pământu’greu ce-i cerne un tremur strâns ca-ntr-un pliant,
Tăcând uşor, cu-n asfinţit de ochi închişi, ucis de-o înroşită lamă.
Şi creşte mare şi voinic ca un burduf umflat c-o ţeavă…
Şi-i cade gândul aşternut pe câmp: o blană dezvelind un nud
În rânjet crud de criminal, cu suflet sterp, emfatic şi zălud
Ce-i răscoleşte dur tăcerea, vărsând tristeţea-i cea suavă.
El, Mielul Sfânt- blânda-I trăire într-un ocean de pocăinţă-
E simbol drept, încoronat într-o idee ce-a’nviat pe cruce,
E liniştea unui stigmat, ce pogorât din cer, izvor ne-aduce,
Speranţă, rit de slavă, Dumnezeu: un sacrificiu de credinţă.
SUNT BULGĂRE DE HUMĂ, DOAMNE
de Marian Nicolescu
Sunt bulgăre de humă, Doamne:
Un izvoraş zâmbit în moţ de bască,
Şi-o mamă ce-a dorit ca să mă nască
Sub susurul zănaticelor toamne.
Sunt duh de veşnicie, Sfinte:
Colind în leagăn de poveste,
Pălind, primesc întruna veste
Că sunt nerod, dar sunt cuminte.
Sunt un altar de gânduri, Doamne:
Un închinat la un norod de şoapte,
De urgisiri sădite-n zi şi-n noapte
În uneltiri albite’n înnegrite semne.
Eu sunt poet, Măreţe Dumnezeu:
Un os obtuz cu aripi dumicate-n lapte,
Ţintind doar necuprinsul împărţit la şapte
Pe un altar de stea, har iureşului meu.
Sunt un decor de iad-o sarcină de lemne-,
Strângând cenuşa, urgisită-n palme,
Iar rugul infinitului legat de-o culme:
E suflet, pe un bulgăre de humă, Doamne.
Sunt poezii pline de sensibilitate! Felicitări domnule Marian! Vă mai aştept la mine pe blog să ne îmbogăţim prin dialog!
Spor în toate cele bune!
Sunt poezii pline de sensibilitate! Felicitări domnule Marian! Vă mai aştept!
Spor în toate cele bune!
ma bucur ca azi, te-am intalnit Andrei, pe tine si pe toti prietenii tai!
venind din iarna de afara, am dat de fragezi ghiocei!…
frumoase versuri si frumoasa muzica!
Doamne ajuta!
Bucuros si eu de întâlnire şi vă mai aştept pe prispa mea.
Spor în toate cele bune!