Metoda celor 12 Paşi şi comunitatea “Alcoolicii Anonimi”

Foto: http://www.slashfood.com

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de boală a alcoolismului şi a metodei aplicate de comunitatea Alcoolcilor Anonimi, care prinde rădăcini tot mai adânci la noi în ţară, şi care, dacă este înţeleasă bine, poate salva multe vieţi – fapt pe care am ocazia să îl văd aproape zilnic- vă propun o traducere a unui subcapitol al cărţii “Ministering to alcoholics” scrisă de JOHN E. KELLER.

“A.A. ne spune tocmai ceea ce Biserica spune de ani de zile. Alcoolicul este lipsit de putere faţă de alcool, şi speranţa sa este, în ultimă instanţă, în Dumnezeu. Dar A.A. recunoaşte că, în timp ce alcoolicul cu siguranţă are nevoie de Dumnezeu, tot atât de sigur, nu are nevoie de moralism. În sinea majorităţi alcoolicilor este deja destul moralism care să îi facă să simtă că nu există nici o speranţă, chiar şi în Dumnezeu. Cu aceastpă înţelegerede bază a sentimentelor alcoolicului, A.A. asigură înţelegerea şi acceptare de care alcoolicul are nevoie. Ca parte a acesteicomunităţi el ajunge să realizeze că există speranţă, câştigă curaj de a privi sincer spre alcoolismul său, şi îşi asumă personal responsabilitatea pentru problema sa.

Un alt aspect important al comunităţii este accentuarea asupra sinceriţăţii faţă de sine ca fiind absolut necesară. Cineva care a avut o oportunitate de a fi martor şi de a lua parte la această experinenţă în întâlnirile grupului lor restrâns, şi cu alcoolicii la nivel individual, simt oarecum sensul şi valoarea acesteia. Împărtăşirea sinceră mutuală de experienţă pentru întărirea reciprocă, este o experienţă îmbogăţitoare şi revitalizantă.

În A.A. alcoolicul se confruntă cu un mod spiritual de viaţă- cei 12 Paşi ai recuperării. Individul şi vieţile celor din grup la un loc servesc ca epistole vii ale eficienţei programului. Alcoolicului nu i se spune că Dumnezeu va îndepărta pur şi simplu problema sa. Mai degrabă, alcoolicii aflaţi în recuperare îi spun că au ajuns să considere că Dumnezeu îi dă alcoolicului puterea de a rămâne abstinent zi după zi. După recunoaşterea lipsei de putere şi dedicarea vieţii sale grijei lui Dumnezeu, Care îl înţelege, în fiecare zi, alcoolicul realizază o cercetare şi un inventar moral lipsit de teamă a propriei persoane. Acesta este urmat de recunoaşterea faţă de Dumnezeu, de sine însuşi, şi de altă fiinţă umană, a naturii exacte a greşelilor sale. Este interesant faptul că comunitatea A.A. spune că aici începe adevărata experinţă spirituală.

Făcând o asemenea recunoştere, acloolicul devine pregătit ca Dumnezeu să îi îndepărteze defectele şi cu umilinţă Îi cere acest lucru. El face o listă a persoanelor pe care le-a rănit, devine dispus să îndrepte lururile faţă de toate, le îndreaptă ori de cât ori este posibil, cu excepţia cazurilor în care a face acest luru înseamnă a se răni pe sine sau pe alţii, şi contiună să facă un inventar zilnic, adăugând cu promtitudine orice greşeală făcută. În continuare, el caută ca prin rugăciune şi meditaţie să îmbunătăţească contactul conştient cu Dumnezeu, rugându-se pentru cunoaşterea voii Sale şi pentru puterea de a duce la împlinirea acea voie. În final, având loc o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, el caută să ducă acest mesaj altor alcoolici şi să parctice aceste principii în toate treburile sale.

Intrinsec programului de recuperare oferit de cei 12 Paşi, este un fapt de o mare semnificaţie în inţelegerea alcoolismului. Faptul care confruntă cel dintâi alcoolicul în cei 12 Paşi este realitatea problemei sale cu băutul. Deoarece băutul său este compulsiv şi pentru că caracteristica alcoolismului este lipsa de putere asupra alcoolului, băutul este recunoscut ca o problemă urgentă chiar dacă ar putea să nu fie problema de bază. Motivul direct pentru băut este pierderea controlului. Neputinţa (lipsa de putere) nu este numai inabilitatea de a prevedea ce se va întâmpla după primul pahar – a controla cantitatea consumată. Este de asemenea inabilitatea ca mai întâi să nu bea primul pahar. Un alcoolic a redat aceasta astfel: „Nu ştiu când voi începe, şi când încep nu ştiu când mă voi opri.” Aceasta este lipsa totală de control, şi acestă pierdere e permanentă. Va fi mereu cu alcoolicul indiferent câţi ani va fi trăit fără a bea. La nivelul cunoştinţelor actuale, speranţa unui băut controlat trebuie înlăturată.

Şi aşa băutul, care a fost la început un simptom, nu mai este nici pe de parte un simptom. Simptomul însuşi a devenit o boală- o dependenţă- care necesită tratament direct.¹ A ignora acest fapt şi a te concentra asupra rezolvării conflictelor emoţionale adânci „se aseamănă cu căutarea cauzelor unui incendiu în timp ce focul însuşi nu este stins”². [...] Atâta timp cât alcoolicul nu este conştient de realitatea lipsei sale de putere ori se protejează pe sine prin raţionalizare sau alibi, este adesea imposibil să fie ajutat în ceea ce priveşte orice fel de probleme interioare, pentru care ar avea nevoie de asemenea de ajutor. Fie nu este pregătit fi nu este capabil să fie sincer cu sine însuşi.”

1 Harry S. Tiebout, Direct Tratament of a Symptom, reprint from „Problems of Addiction and Habituation”, Greene and Stratton, Inc.

2 Margaret B. Bailey and Esttele Fuchs, „Alcoholism and the Social Worker”, Social Work, Journal of the National Association of Social Workers, vol. 5, nr. 4, octombrie, 1960, p. 18-19.

Spor în toate cele bune!

Gripa porcină şi alte “pandemii”…

Prima dată, am murit toţi în 2000.

Din cauză că maşinăriile nu erau programate să calculeze anii decât în formula 19XX, când schimbau la 2000 deveneau toate conştiente de sine şi se răzvrăteau asupra asupritorilor din carne, incepând să ne ‘ucideze’ în masă.
Singura speranţă era, ironic, un robot din viitor în formă de Schwartzenegger, trimis de rezistenţa umană să ne salveze.
Unii chiar aveau o teorie cum că tot ce e computer o să facă poc, urmând haos şi anarhie.
Calculatoriştii inteligenţi au spus că teoria lor e retardată.
Cu toate acestea, presa mondiala s-a zbătut ca o găină fără cap, instigând prostimea la panică.
Prostimea a închis tot ce e calculator zilele acelea.

În trenul… vieţii…

Zilele trecute am făcut o călătorie mai lungă cu trenul… am urcat în tren, m-am aşezat pe locul meu, pregătindu-mă emoţional pentru lunga călătorie ce urma. Am trecut de etapa aceasta şi am început să privesc în jur, să văd împreună cu cine voi călători… fără să ştiu că la finalul călătoriei voi fi mai câştigat ca la începutul ei (deşi biletele CFR nu sunt tocmai ieftine). Pe bancheta din faţă stăteau două persoane, o femeie şi un bărbat, soţ şi soţie, trecuţi de mult de prima tinereţe, cred că aveau în jur de 60 de ani. Erau doi oameni pe faţa cărora se citea durerea în toată puterea ei . Arşi de soarele ce dogoreşte câmpurile cu recolte, îmbrăcaţi simplu dar cuviincios… mărturii a unei vieţii care  nu prea le-a dat răgaz…

Am văzut lângă ei o pungă cu sigla unui medicament inscripţionată pe ea, bărbatul părea foarte obosit, avea ochii rosii ca după o nopte de nesomn, femeia, la fel de obosită, purta pe cap un batic legat la spate… câteva fire de păr albe şi foarte rare ieşeau la iveală, spunând parcă o poveste dureroasă… instanataneu mi-a trecut prin minte un cuvânt, care, te zguduie vrând nevrând – CANCER – probabil fuseseră la spital pentru o şedinţă de citostatice! (Nu stiu daca mi se pare mie sau asa este, dar, am observat ca femeile bolnave de cancer au un fel anume de a-şi acoperi capul, dar mai ales o privire aparte…). Trenul a pornit la drum. Deşi nu este frumos să “pândeşti” pe cei din jur , nu m-am putut abţine să nu continui să îi privesc din când în când.

De ce am minţit tot timpul…

Nu prea îmi amintesc de ce am început să mint.

În ce mai mare parte nu m-am gândit niciodată la acest lucru; pur şi simplu s-a întâmplat. Minciunile ieşeau din gura mea şi mă satisfăceau oarecum, dar niciodată nu îmi oferau o uşurare semnificativă. Uşurare, era ceea ce căutam, deşi nu ştim exact de ce anume.

La suprafaţă aveam o existenţă perfectă. Am fost un student de „A” (n.t. >10 în sistemul de notare şcolar românesc, astfel vom folosi 10 pentru a fi mai uşor cititorului român) pe linie, mă descurcam bine la sport şi muzică şi aveam un grup de prieteni buni. Dar în spatele acestor lucruri aveam un tată alcoolic care nu era în stare să păstreze un loc de muncă; o mamă diabetică şi ipohondră care nu avea grijă de ea însăşi şi care petrecea o mare parte din timp în sala de urgenţe; şi un frate care avea mereu probleme la şcoală.