Codependenţa, un rezultat al suferinţei interioare

Foto: www.ziarullumina.ro

de Dana Alecu

Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijii pentru alte persoane, în detrimentul grijii şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc sau chiar dependenţa de muncă.

Termenul a apărut în anii ‘90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.

Într-o familie cu un dependent, de regulă toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.

Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.

După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu le-au primit în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate acestea demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii.

Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, ei au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin astfel mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.

Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.

Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.

„Am făcut tot timpul ce trebuia“

Redăm mai jos mărturia dnei M. H., o persoană a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei.

Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.

Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt în schimb un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu „să fiu prima“ şi eram simplu eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele… o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.

Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.

Sursa text: ziarullumina.ro

Spor în toate cele bune!

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea a – III – a)*

-          Se poate confunda altruismul cu egocentrismul în relațiile interumane?

-          Foarte adesea atunci când suntem implicați într-o relație ni se pare că tot ce facem este pentru binele celui de lângă noi. Ca de exemplu: Un băiat iubește o fată  și îi scrie o poezie, pe care apoi i-o recită. Fata este foarte încântată, fericită și în același timp este și el foarte fericit. Până aici toate bune și frumoase însă, dacă tânărul ar privi cu atenție în sufletul său ar putea descoperi unele lucruri care l-ar surprinde. Pentru că este posibil ca la un moment dat să facem anumite lucruri pentru cei din jur, pentru ca noi înșine să fim împliniți. Așadar e posibil ca el să fi scris poezia respectivă  nu ca să îi ofere prietenei un dar din toată inima, cu toată dragostea, ci ca să primească din partea ei laude, atenție, admiraţie și așa mai departe. Așadar, granița dintre altruism şi egocentrism, poate fi  destul de fină şi ceea ce considerăm noi a fi un altruism desăvârșit se poate dovedi a fi de fapt manifestarea unui egoism subtil. De aceea este foarte important să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne înțelegem și să ne surprindem dacă facem anumite lucruri, spunem anumite lucruri nu din dorința sinceră de a face un bine celui de lângă noi, ci ca să ne umplem nouă înșine un gol, să ne satisfacem o plăcere.

-          Pare a fi vorba despre iubirea necondiționată. Ce înseamnă de fapt o iubire necondiționată?

-          Iubire necondiționată? Nu cred că înseamnă a iubi fără a pune nici o condiție, ci mai degrabă înseamnă a iubi fără a avea așteptări. Dacă iubesc pe cineva cu adevărat atunci nu voi căuta în mod absolut necesar ca persoana respectivă să îmi răspundă cu aceeași monedă sau să îmi ofere anumite lucruri, pentru că iubirea mea nu are așteptări, ofer cu toată inima. De cele mai multe ori când avem așteptări față de cei din jurul nostru avem de suferit. A avea așteptări față de cineva poate fi în mod foarte subtil o încercare de control, o încercare de manipulare. De fapt, prin așteptarea mea îmi manifest o dorință. Cum îmi doresc eu ca celălalt să fie, cum îmi doresc eu ca celălalt să se manifeste, cum îmi doresc eu ca celălalt să vorbească etc. În clipa în care fac asta, de fapt încerc să-l controlez. Ori oamenii sunt liberi, oamenii se manifestă diferit, simt diferit, trăiesc diferit şi e posibil ca cel din fața mea să nu răspundă pe măsura așteptărilor mele și atunci cu siguranță voi avea de suferit. Același lucru se aplică și în relația cu Dumnezeu pentru că dacă am așteptări de la El, dar nu mă încredințez Lui și nu îmi las viața și voința în mâinile Sale, atunci mai devreme sau mai târziu voi trăi sentimente de frustrare, de neîmplinire. Pentru că Îl voi simți pe Dumnezeu distant, separat față de mine, voi simți că El nu-mi împlinește nevoile, că nu mă înțelege, că nu mă iubește și de aici până la separarea de Dumnezeu este un drum foarte scurt. Mă întorc la ce spuneam despre iubirea necondiționată, este iubirea pe care o manifești fără a avea așteptări și e de fapt iubirea cu care Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu ne iubește necondiționat. Fie că suntem păcătoși, fie că suntem oameni virtuoși, fie că suntem creștini buni într-un grad mai mic sau mai mare, Dumnezeu ne iubește necondiționat și ne respectă libertatea. Dumnezeu nu încearcă să ne manipuleze, să ne controleze. El doar oferă, și ar trebui ca noi să răspundem la ceea ce ne oferă.

-          Ce putem face pentru a reuși să iubim sănătos, echilibrat?

-          Răspunsul e în întrebare. Cine doreşte să se iubească sănătos trebuie să se vindece. Să se vindece de rănile emoţionale ale copilărie, de dorinţa de a controla pe cei din jur, de tendinţa de a se pune pe sine în centrul tuturor lucrurilor sau de a se auto-marginaliza fără sens, dintr-o smerenie greşit înţeleasă, de mentalitatea pe care lumea de azi i-o inoculează cum că lui sau ei i se cuvin toate lucrurile şi că nu poate reuşi în viaţă decât prin forţele proprii, că Dumnezeu nu există sau dacă există are lucruri mai bune de făcut decât să îi poarte de grijă. Mai pe scurt trebuie să-şi găsească echilibrul emoţional, să facă pace cu sine, semenii şi Dumnezeu. Cum se poate ajunge la echilibru emoţional? Asta e o întrebare care se întinde pe tot parcursul vieţii, în sensul că dobândirea lui e un proces permanent. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu este imposibil. În primul rând e nevoie de sinceritate. Să fim sinceri faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur. Apoi ne trebuie puţin curaj, pentru că lupta pentru schimbarea propriei persoane este cea mai grea luptă pe care cineva o poate da. Ai nevoie de curaj să te accepţi aşa cum eşti şi în acelaşi timp să accepţi că există anumite lucruri pe care trebuie să le schimbi la propria persoană. În unele cazuri, mai ales pentru cei care au avut în familie o persoană dependentă, este foarte utilă consilierea psihologică, care îi poate ajuta să descopere care este sursa problemelor emoţionale şi care ar putea fi soluţiile. Pe lângă acestea mai sunt şi altele dar ele se descoperă singure dacă ne hotărâm să învăţăm să iubim sănătos. Însă în mod intenţionat am lăsat la final credinţa, care le încununează pe toate cele amintite sus. Fără Dumnezeu schimbarea autentică este foarte greu de obţinut, aş îndrăzni să spun chiar imposibilă, pentru că Dumnezeu este singurul care cunoaşte adâncurile omului şi îl poate ajuta în descoperirea sinelui şi transformarea vieţii. Nu rămâne decât ca fiecare în parte să se decidă dacă vrea sau nu să iubească sănătos, pentru că soluţii există.

*Interviu pe care l-am acordat  pentru revista Theopolis  (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.

Spor în toate cele bune!

Prima parte a interviului

A doua parte a interviului

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea a – II – a)*

Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011

-          Putem spune că problema vine de la părinți?

-          Nu putem da vina pe părinți. Dacă ei nu au oferit o iubire „corectă” s-a  datorat faptului că nu au știut cum să o ofere în alt mod. Nu trebuie să căutăm vinovaţi! Nu acesta este scopul! Însă e foarte important ca fiecare să conștientizeze ce anume din trecutul său sau ce anume din ce face în prezent îl determină pe el ca persoană. Pentru că dacă trecutul este în spate, asupra lui nu mai am control, viitorul nu am cum să-l prevăd, pot alege acum cum să mă simt, cum să relaționez cu mine însumi cu ceilalți, dar mai ales cum să relaționez cu Dumnezeu. Nu căutăm vinovați, dar trebuie să acceptăm anumite lucruri pentru a ne împăca cu noi înșine. Când a fost întrebat Mântuitorul ”Care este cea mai mare poruncă din lege?” El a răspuns: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată virtutea ta iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Mai putem adaugă la aceste cuvinte ceea ce ne-a spus Sf. Ap. Ev. Ioan în Epistola sa ” Cum poți să spui că îl iubești pe Dumnezeu  pe care nu- L vezi și că nu-l iubești pe aproapele tău pe care îl vezi?” şi să afirmăm că este necesar să mă împac cu mine, să mă iubesc pe mine, dar nu în sens egoist, ci să fiu conștient că sunt făptura lui Dumnezeu și că sunt chemat la moștenirea Împărăției Sale. Așadar, ca faptură a lui Dumnezeu eu sunt valoros, iar calitățile pe care le am sunt daruri pe care Dumnezeu mi le-a dat. Trebuie să fac în primul rând pace cu mine, ca apoi să îl iubesc și pe aproapele meu. Nu încercăm să punem bariere, dar e foarte importantă o raportare corectă la propria noastră persoană pentru ca să ne raportăm corect și la cei din jur și la Dumnezeu. În clipa în care în toate aceste dimensiunii este pace și echilibru, atunci ne rupem din cercul vicios al dezechilibrului emoțional care, deşi îşi are rădăcinile în familie, este perpetuat de fiecare persoană în parte şi asta o face responsabilă pe ea şi nu pe părinţii ei.

-          Ce părere aveți de sintagma „suflete pereche”?

-          Dacă ne întoarcem puţin la referatul biblic despre crearea lui Adam și a Evei, vedem că Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca să fie ajutor potrivit lui Adam. Este clar că bărbatul și femeia se completează reciproc. Natura femeii este una preponderent sentimentală, iar cea a bărbatului preponderent cerebrală. Este evident că cei doi se completează reciproc astfel încât înaintea lui Dumnezeu să formeze un întreg. Cu toate acestea, am o oarecare reţinere cu privire la folosire termenului de „completare” însă nu avem altul mai bun. De ce? Pentru că dacă cineva intră într-o relaţie de iubire „incomplet”, adică fără a fi în armonie cu sine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu, atunci va deveni pentru persoana iubită un fel de „vampir emoţional”, va căuta să îşi umple golurile sale emoţionale, şi va „seca” emoţional persoana iubită. De aceea, poate ne aflăm în faţa unui paradox dar, pentru ca doi tineri, doi oameni, bărbat şi femeie, să se completeze reciproc trebuie să fie mai întâi fiecare în parte complet.

Dar să revin la sintagma care ai amintit-o în întrebare. În spatele ei se poate ascunde o capcană. După cum am văzut putem dobândi din copilărie un anumit set de emoții, de valori. Ne obișnuim cu un fel de a trăi și în clipa în care cunoaștem o persoană care, să ținem cont că și ea vine cu propriul ei set de valori, cu propriul ei trecut, simțim că se pliază pe sufletul nostru. E posibil ca sentimentul acesta, dragoste la prima vedere, să nu aibă la bază o iubire profundă, ci de fapt să fie întâlnirea dintre două suflete rănite care au găsit unul în celălalt același tip de rană sau vindecarea de care ambii cred că au nevoie, cu atât mai mult dacă din ecuația aceasta sentimentală lipsește Dumnezeu. E foarte importantă prezența lui Dumnezeu în relația de prietenie și apoi în cea de căsătorie.

E posibil ca acest sentiment să fie mincinos. Auzim adesea expresii ca: ”Simt că te cunosc de o viață”,”Parcă ne-am mai cunoscut undeva”, care subliniază o realitate destul de adâncă, pentru că ne este foarte greu să discernem cât anume este un sentiment de iubire adevărat izvorât dintr-un suflet liniștit și împăcat către un alt suflet linștit și împăcat și cât este de fapt o nevoie de împlinire a unor goluri emoționale, spirituale. Foarte adesea tinerii cad în capcana aceasta. Faptul că o relație dintre doi tineri nu a plecat de la premiza corectă cel mai adesea este demonstrat de despărțire și de sentimentele pe care și unul și celălalt le trăiesc în urma despărțirii. Desigur despărțirea nu poate fi plăcută. Cu toate acestea, dacă relația a avut la bază sentimente oneste, axate pe principiul lui ”a da”, „a oferi” și mai puțin pe „a lua” şi ”a primi”, cu siguranță nu va duce în pragul deznădejdii, a disperării şi nici nu ne va determina să facem un act condamnabil.  Știm foarte bine din păcate că sunt tineri care aleg să-și pună capăt zilelor din cauza unei deziluzii în dragoste. Se ajunge acolo pentru că odată cu despărțirea de persoana respectivă se simt goi în interior, pentru că aşa au intrat de fapt în relație, şi fără ea cred că nu mai au sens. Din acestă cauză spuneam puţin mai înainte că e necesar să fii cât se poate de complet când începi o relaţie. În felul acesta sentimentele pe care le trăieşti în cadrul ei vor fi mai degrabă un „bonus” şi deci, cu atât mai plăcute, iar în cazul în care relaţia va ajunge la un final atunci despărţirea va putea fi mult mai uşor de suportat. Eu cred că o relaţie de iubire nu trebuie să îţi dea sens vieţii, ci trebuie să te ajute să îţi împlineşti sensul. Sensul vieţilor noastre este să ajungem la mântuire, de aceea adevăratele suflete pereche sunt acelea care se ajută reciproc să o dobândească, şi astfel ele rămân suflete pereche pentru veşnicie, realitate pecetluită de Taina Sfintei Cununii.

-          E bine să avem un ideal al partenerului înaintea unei relații?

-          Idealurile, la modul general, sunt necesare. Cu toții avem idealuri. Problema nu sunt idealurile, ci cât de mult suntem dispuși să renunțăm la gândirea de tip șablon, să fim maleabili, să fim deschiși. Pentru că dacă rămânem blocați într-un ideal pe care îl avem este posibil să nu-l atingem niciodată, este posibil să ne mințim singuri, mai ales dacă idealurile despre care vorbim sunt idealurile unor suflete rănite de care aminteam mai sus. Chiar și în clipa în care stăm față în față cu o persoană cu care am putea avea o relație deosebit de frumoasă, pentru faptul că nu se potrivește din anumite privinţe în șablonul pe care eu l-am făcut, voi trece mai departe fără a privi în urmă și nu voi face decât să dau cu piciorul unei șanse pe care poate chiar Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Asta pentru că nu mi-am oferit şansa să o cunosc dincolo de şablonul pe care i l-am aplicat în mod egoist.

*Interviu pe care l-am acordat  pentru revista Theopolis  (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.

Spor în toate cele bune!

Prima parte a interviului

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea I)*

Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011

-        Domnule Andrei, pentru început vă rog să ne spuneţi cum ar putea fi definită iubirea?

-          Întrebarea aceasta a frământat foarte mult fiinţa umană, a stârnit foarte multe gânduri și a pus la încercare multe suflete şi minţi luminate în întreaga  istorie a  neamului omenesc. E foarte greu de dat o definiție a iubirii pentru că de obicei putem vorbi foarte puțin despre ea, însă putem să o simțim. Consider că cea mai bună definiție a dragostei o găsim în Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, care, în capitolul al 13-lea, arată ce e dragostea, cum se manifestă și cum o putem recunoaște. Nu am să fac referire acum la întreg capitolul, care este sublim, numai o pană și un suflet inspirat de Duhul Sfânt ar fi putut să așeze în scris asemenea cuvinte. Aș vrea să mă refer doar la ultimul verset care spune: ”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Iată așadar că dragostea le întrece pe toate. Nu este atât de important să definim iubirea, este important să o simțim, să o înțelegem mai mult cu inima decât cu mintea. Dacă alunecăm în capcana unei raționalizări a iubirii, nu vom face decât să o transformăm într-un sentiment efemer. Iubirea este veșnică pentru că vine de la Dumnezeu, Izvorul iubirii, care este veșnic.

-          Tinereţea şi iubirea, două subiecte delicate, ce le leagă şi ce ar trebui să aibă în vedere tinerii care doresc să iubească curat?

-          Tinerețea este o perioadă minunată, iar iubirea are un rol fundamental în creșterea emoțională și spirituală a oricărui tânăr. Din păcate de foarte multe ori tinerii înțeleg iubirea într-un mod eronat. Fie că se raportează prea mult la aspectul exterior care în cele din urmă va păli, fie încearcă să scape de anumite probleme, de anumite neîmpliniri pe care le au în sufletul lor din familia de origine şi proiectează din nevoile lor asupra celor din jur, în special asupra persoanei față de care manifestă sentimente de iubire în mod deosebit.

E delicat să vorbești despre dragoste, așa cum e delicat să vorbești despre tinerețe pentru că, pe de o parte, merg mână-n mână, dar pe de altă parte, își pot face și mult rău una alteia. Tinerețea fără dragoste este o tinerețe sterilă, neîmplinită și netrăită în adevăratul ei sens, dar totodată și o dragoste lipsită de vigoarea și bucuria tinereții se transformă în egocentrism. Putem vorbi aşadar, de un ideal al iubirii, sau mai bine spus, despre cum ar trebui să fie simţită şi trăită iubirea în tinereţe, şi putem vorbi despre felul în care cei mai mulţi dintre tinerii de astăzi simt şi trăiesc iubirea, deformat, nesănătos.

-          Cum ajunge un tânăr să trăiască această iubire deformată, nesănătoasă?

-          Majoritatea problemelor emoționale pe care o persoană le are își au originea în copilărie, în relația pe care a avut-o cu familia, în special cu părinții, și fără doar și poate, în relația pe care persoana respectivă o are cu Dumnezeu. Primul nostru exemplu de iubire este acela pe care îl vedem la părinţii noştrii, în sânul familiei. Dacă acolo este linişte şi pace, dacă părinţii au o relaţie frumoasă, dacă se iubesc şi se respectă reciproc fiecare având conştiinţa locului său bine stabilit în familie, ca bărbat şi femeie, ca soţ şi soţie şi ca mamă şi tată, atunci putem  învăţa ce este iubirea adevărată, sănătoasă. Şi da, am spus „se poate învăţa” chiar dacă în răspunsul meu la prima ta întrebare, am afirmat că iubirea nu trebuie raţionalizată. „A învăţa” implică un efort, implică o evoluţie, mai uşoară sau mai dificilă, un urcuş permanent şi mai ales o permanentă transformare. Iubirea se învaţă! Şi dacă se învaţă, atunci, prima sală de clasă în care se „predă” este familia. Dar dacă primii mei învăţători au fost corigenţi la obiectul iubire, atunci cum voi putea învăţa?! Dacă în familie există diferite forme de abuz: verbal, emoţional, fizic; dacă unul, sau ambii părinţi suferă de vreun fel de dependenţe sau dacă manifestă comportamente compulsive faţă de copii (supraposesivitate, neglijenţă, etc.) atunci fără să vrea, copilul, tânărul de mai târziu, va prelua aceleaşi tipare comportamentale. S-ar putea convinge de veridicitatea acestor afirmaţii orice tânăr care, analizându-şi comporamentul faţă de persoana iubită, şi apoi pe cel al părinţilor săi unul faţă de altul, şi care va trage concluziile cât se poate de obiectiv. Cel mai probabil va ajunge la o constatare de genul: un tânăr se comportă faţă de iubita sa aşa cum se comportă tatăl său cu mama sa, iar o tânără se comportă cu iubitul ei aşa cum se comportă mama sa cu tatăl său. Desigur, nu generalizăm. În plus, trebuie să avem în vedere că, din păcate, cea mai mare parte a comportamentelor nesănătoase intervin într-o relaţie după căsătorie. Câţi dintre tineri nu jură că nu vor face ceea ce au văzut rău în familie şi cu toate acestea ajung se repete greşelile părinţilor? Puterea exemplului parental este foarte mare. Chiar și în relația pe care o au tinerii, şi nu numai, cu Dumnezeu, tind să proiecteze neîmplinirile şi posibilele lor imagini deformate pe care le au cu privire la iubire, ajungând în final să se raporteze greșit la valorile adevărate ale credinței noastre ortodoxe. De aceea mulți cad în deznădejde după ce s-au rugat pentru ceva și nu au primit lucrul respectiv (mai ales atunci când se roagă să descopere iubirea adevărată sau sufletul lor pereche). În sinea lor credința nu a devenit o jertfă, ci este mai degrabă un schimb comercial. Ca de exemplu: Eu îi ofer lui Dumnezeu mersul la biserică, rugăciune, post, în schimb mă aștept ca Dumnezeu să mă răsplătească, dar nu cum vrea El, ci cu ce vreau eu, când vreau eu și în cantitatea pe care eu mi-o doresc.

(VA URMA)

*Interviu pe care l-am acordat  pentru revista Theopolis  (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.

Spor în toate cele bune!

PS: Deoarece interviul are o lungime considerabilă îl voi publica pe blog în trei părți, pentru a evita o postare lungă și anevoie de citit.

A doua parte

A treia parte

Caracteristicile persoanelor codependente (II)

După ce am postat primul articol despre caracteristicile persoanelor codependente mi-am dat seama că este incomplet dacă rămâne la nivelul unei simple înşiruiri de carcteristici, fără nici un fel de explicaţie. Şi pentru că vor mai urma câteva articole din aceeaşi serie atunci am decis ca, pe baza experienţei profesionale şi personale, să adaug, începând cu acesta, anumite clarificări, explicaţii, etc., care să pună într-o lumină cât mai limpede problematica codependenţei.
Nu fac parte dintre cei care văd numai şi numai codependenţă peste tot în jur, dar, nici dintre cei care ignoră acest aspect important al psihologiei umane. E o stare psiho-emoţională cât se poate de reală şi care poate avea consecinţe foarte severe asupra codependentului şi a celor din jurul său.

Notă: Nu există un anumit număr de trăsături care să garanteze că o anumită persoană este codependentă sau nu. Fiecare persoană este diferită, fiecare persoană are modul ei de a face lucrurile. Caracteristicile diferă de la o persoană la alta, la fel şi modul în care se îmbină între ele în existenţa fiecărei persoane. De asemenea “gradul “  de codependenţă diferă de la caz la caz.

În ceea ce priveşte stima de sine codependenţii au tendinţa:

Caracteristicile persoanelor codependente (I)

În ceea ce priveşte grija pentru sine şi pentru ceilalţi, persoanele codependente pot:

-         să considere şi să se simtă responsabile pentru alte persoane: pentru sentimentele, gândurile, acţiunile, alegerile, dorinţele, nevoile, starea bine, lipsa stării de bine şi în final, pentru destinul, altor persone.

-         simţi anxietate, milă sau vină atunci când alte persoane au o problemă;

-         să se simtă datoare, apropate forţate, să ajute acele persoane să rezolve problemele, prin a da un sfat necerut, o serie rapidă de sugestii sau prin a repara sentimentele;

-         să simtă furie atunci când nu pot ajuta efectiv;