Frica de Dumnezeu

Am fost întrebat de multe ori ce înseamnă ”frica de Dumnezeu”…

Am realizat că până la urmă explicația ”fricii de Dumnezeu” se rezumă la modul în care fiecare dintre noi privește, dar mai important, trăiește frica.

Din punctul meu de vedere ”frica de Dumnezeu” nu trebuie să aibă nimic în comun cu acea frică terifiantă, care te blochează, te inhibă, și care nu te mai lasă să judeci limpede (deși am întâlnit oameni care, din păcate trăiesc cu o astfel de frică în suflet).  Poate frica de Dumnezeu nu trebuie să fie un sentiment ci mai degrabă o stare permanentă, o atitudine, compusă dintr-o multitudine de sentimente și de fapte/acte, un mod de a ne raporta la Dumnezeu cu credință, iubire, respect și speranță.

Cel mult mă pot gândi la frica de Dumnezeu ca la o primă etapă, un prim pas, în stabilirea unei relații vii și personale cu Dumnezeu (în special pentru cei care sunt noi în cele ale credinței). Etapă care, pe măsură ce relația devine mai profundă, este depășită, iar locul fricii este luat de Iubire.

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea I)*

Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011

-        Domnule Andrei, pentru început vă rog să ne spuneţi cum ar putea fi definită iubirea?

-          Întrebarea aceasta a frământat foarte mult fiinţa umană, a stârnit foarte multe gânduri și a pus la încercare multe suflete şi minţi luminate în întreaga  istorie a  neamului omenesc. E foarte greu de dat o definiție a iubirii pentru că de obicei putem vorbi foarte puțin despre ea, însă putem să o simțim. Consider că cea mai bună definiție a dragostei o găsim în Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, care, în capitolul al 13-lea, arată ce e dragostea, cum se manifestă și cum o putem recunoaște. Nu am să fac referire acum la întreg capitolul, care este sublim, numai o pană și un suflet inspirat de Duhul Sfânt ar fi putut să așeze în scris asemenea cuvinte. Aș vrea să mă refer doar la ultimul verset care spune: ”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Iată așadar că dragostea le întrece pe toate. Nu este atât de important să definim iubirea, este important să o simțim, să o înțelegem mai mult cu inima decât cu mintea. Dacă alunecăm în capcana unei raționalizări a iubirii, nu vom face decât să o transformăm într-un sentiment efemer. Iubirea este veșnică pentru că vine de la Dumnezeu, Izvorul iubirii, care este veșnic.

-          Tinereţea şi iubirea, două subiecte delicate, ce le leagă şi ce ar trebui să aibă în vedere tinerii care doresc să iubească curat?

-          Tinerețea este o perioadă minunată, iar iubirea are un rol fundamental în creșterea emoțională și spirituală a oricărui tânăr. Din păcate de foarte multe ori tinerii înțeleg iubirea într-un mod eronat. Fie că se raportează prea mult la aspectul exterior care în cele din urmă va păli, fie încearcă să scape de anumite probleme, de anumite neîmpliniri pe care le au în sufletul lor din familia de origine şi proiectează din nevoile lor asupra celor din jur, în special asupra persoanei față de care manifestă sentimente de iubire în mod deosebit.

E delicat să vorbești despre dragoste, așa cum e delicat să vorbești despre tinerețe pentru că, pe de o parte, merg mână-n mână, dar pe de altă parte, își pot face și mult rău una alteia. Tinerețea fără dragoste este o tinerețe sterilă, neîmplinită și netrăită în adevăratul ei sens, dar totodată și o dragoste lipsită de vigoarea și bucuria tinereții se transformă în egocentrism. Putem vorbi aşadar, de un ideal al iubirii, sau mai bine spus, despre cum ar trebui să fie simţită şi trăită iubirea în tinereţe, şi putem vorbi despre felul în care cei mai mulţi dintre tinerii de astăzi simt şi trăiesc iubirea, deformat, nesănătos.

-          Cum ajunge un tânăr să trăiască această iubire deformată, nesănătoasă?

-          Majoritatea problemelor emoționale pe care o persoană le are își au originea în copilărie, în relația pe care a avut-o cu familia, în special cu părinții, și fără doar și poate, în relația pe care persoana respectivă o are cu Dumnezeu. Primul nostru exemplu de iubire este acela pe care îl vedem la părinţii noştrii, în sânul familiei. Dacă acolo este linişte şi pace, dacă părinţii au o relaţie frumoasă, dacă se iubesc şi se respectă reciproc fiecare având conştiinţa locului său bine stabilit în familie, ca bărbat şi femeie, ca soţ şi soţie şi ca mamă şi tată, atunci putem  învăţa ce este iubirea adevărată, sănătoasă. Şi da, am spus „se poate învăţa” chiar dacă în răspunsul meu la prima ta întrebare, am afirmat că iubirea nu trebuie raţionalizată. „A învăţa” implică un efort, implică o evoluţie, mai uşoară sau mai dificilă, un urcuş permanent şi mai ales o permanentă transformare. Iubirea se învaţă! Şi dacă se învaţă, atunci, prima sală de clasă în care se „predă” este familia. Dar dacă primii mei învăţători au fost corigenţi la obiectul iubire, atunci cum voi putea învăţa?! Dacă în familie există diferite forme de abuz: verbal, emoţional, fizic; dacă unul, sau ambii părinţi suferă de vreun fel de dependenţe sau dacă manifestă comportamente compulsive faţă de copii (supraposesivitate, neglijenţă, etc.) atunci fără să vrea, copilul, tânărul de mai târziu, va prelua aceleaşi tipare comportamentale. S-ar putea convinge de veridicitatea acestor afirmaţii orice tânăr care, analizându-şi comporamentul faţă de persoana iubită, şi apoi pe cel al părinţilor săi unul faţă de altul, şi care va trage concluziile cât se poate de obiectiv. Cel mai probabil va ajunge la o constatare de genul: un tânăr se comportă faţă de iubita sa aşa cum se comportă tatăl său cu mama sa, iar o tânără se comportă cu iubitul ei aşa cum se comportă mama sa cu tatăl său. Desigur, nu generalizăm. În plus, trebuie să avem în vedere că, din păcate, cea mai mare parte a comportamentelor nesănătoase intervin într-o relaţie după căsătorie. Câţi dintre tineri nu jură că nu vor face ceea ce au văzut rău în familie şi cu toate acestea ajung se repete greşelile părinţilor? Puterea exemplului parental este foarte mare. Chiar și în relația pe care o au tinerii, şi nu numai, cu Dumnezeu, tind să proiecteze neîmplinirile şi posibilele lor imagini deformate pe care le au cu privire la iubire, ajungând în final să se raporteze greșit la valorile adevărate ale credinței noastre ortodoxe. De aceea mulți cad în deznădejde după ce s-au rugat pentru ceva și nu au primit lucrul respectiv (mai ales atunci când se roagă să descopere iubirea adevărată sau sufletul lor pereche). În sinea lor credința nu a devenit o jertfă, ci este mai degrabă un schimb comercial. Ca de exemplu: Eu îi ofer lui Dumnezeu mersul la biserică, rugăciune, post, în schimb mă aștept ca Dumnezeu să mă răsplătească, dar nu cum vrea El, ci cu ce vreau eu, când vreau eu și în cantitatea pe care eu mi-o doresc.

(VA URMA)

*Interviu pe care l-am acordat  pentru revista Theopolis  (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.

Spor în toate cele bune!

PS: Deoarece interviul are o lungime considerabilă îl voi publica pe blog în trei părți, pentru a evita o postare lungă și anevoie de citit.

A doua parte

A treia parte

Despre alcoolism sau dependenţa de alcool

Vă propun spre vizionare o serie de videoclipuri realizate de Pr. George Aquaro, preot ortodox american din Los Angeles, cu privire la dependenţa de alcool (alcoolism).

Editarea lor s-a făcut în cadrul Programului Naţional Antidrog al Bisericii Ortodoxe Române, despre care v-am mai vorbit până acum, şi se adresează în special preoţilor, însă, sunt foarte utile pentru oricine doreşte să aibă o perspectivă de ansamblu în ceea ce priveşte dependenţa de alcool (profesionişti din domeniul social, membri ai familiilor sau alcoolici).

Pe lângă noţiunile generale de psihologie şi sociologie a dependenţei, Pr. George, după cum veţi vedea, are o viziune foarte profundă cu privire la spiritualitatea dependenţei. Aşa cum am arătat în multe rânduri, orice dependenţă este în primul rând o boală a sufletului…

Vizionare plăcută şi cu folos!

Spor în toate cele bune!

PS: Pr. Aquaro este administratorul site-ului www.prosfora.org, singurul site de pe web dedicat exclusiv prescurii ortodoxe.

Pentru a viziona mai multe videoclipuri realizate de Pr. Aquaro puteţi vizita canalul său de yotube aici.

Amintiri din viitor…

(unei persoane dependente…)

Te condami a fi rob propriilor

amintiri;

Bune sau rele – ele îţi dau un

sens.

Ţi se citesc ca -ntr -o carte,

în vorbe şi priviri,

Te fac să te pierzi şi să nu te găseşti.

Te îmbie uşor cu dulceţa lor,

sau te fac să tresari de gustul

amar.

Îţi şoptesc la ureche despre un rai imaginar.

Nu te lăsa prins, în mrejele lor!

Dă-ţi şansa să ai:

Amintiri din viitor…

 

Spor în toate cele bune!

 

Triunghiul dramei

La şedinţele de consiliere întâlnesc adesea tipare comportamentale ce se încadrează perfect în triunghiul dramei. După ce  explic ce “spune” triunghiul dramei, de cele mai multe ori, observ o reacţie de uşurare, ca şi cum cel din faţa mea expiră din tot sufletul: “Deci asta era? De asta mă simţeam aşa!”

Triunghiul dramei este un model psihologic şi social al interacţiunii umane descris pentru prima dată de Stephen Karpman. El susţine că există trei roluri principale pe care o persoană şi le poate asuma (conştient sau inconştient) atunci când interacţionează cu o altă persoană; anume:

1. VICTIMA

2. ACUZATORUL

3. SALVATORUL

Pe măsură ce drama are loc, o persoană poate să treacă prin toate aceste trei roluri.

Exemplu: Stela şi Costel, se iubesc mult. Stela are tendinţa de a victimiza foarte mult iar când îl întâlneşte pe Costel, care este este un bărbat foarte sigur pe el, se îndrăgosteşte lulea. Costel, un fel de superman fără costum, este atras irezistibil de Stela care are nevoie de el. Îi cade cu tronc. Amândoi au impresia că se cunosc de o viaţă. Dar pe măsură ce timpul trece Stela va victimiza tot mai mult, se va arunca în braţele lui Costel, îi va pune toate speranţele în el etc. Costel însă este om, are puteri limitate şi nu poate rezolva totul. Până la urmă o va dezamăgi pe Stela care, se va transforma astfel din victimă în acuzator: “M-ai dezamăgit! Nu mă aşteptam la asta din partea ta! Îmi pusesem toate speranţele în tine!” Costel începe să se scuze şi devine victima. Ce urmează de aici nu e greu de presupus…

Caracteristicile persoanelor codependente (II)

După ce am postat primul articol despre caracteristicile persoanelor codependente mi-am dat seama că este incomplet dacă rămâne la nivelul unei simple înşiruiri de carcteristici, fără nici un fel de explicaţie. Şi pentru că vor mai urma câteva articole din aceeaşi serie atunci am decis ca, pe baza experienţei profesionale şi personale, să adaug, începând cu acesta, anumite clarificări, explicaţii, etc., care să pună într-o lumină cât mai limpede problematica codependenţei.
Nu fac parte dintre cei care văd numai şi numai codependenţă peste tot în jur, dar, nici dintre cei care ignoră acest aspect important al psihologiei umane. E o stare psiho-emoţională cât se poate de reală şi care poate avea consecinţe foarte severe asupra codependentului şi a celor din jurul său.

Notă: Nu există un anumit număr de trăsături care să garanteze că o anumită persoană este codependentă sau nu. Fiecare persoană este diferită, fiecare persoană are modul ei de a face lucrurile. Caracteristicile diferă de la o persoană la alta, la fel şi modul în care se îmbină între ele în existenţa fiecărei persoane. De asemenea “gradul “  de codependenţă diferă de la caz la caz.

În ceea ce priveşte stima de sine codependenţii au tendinţa: