Arhivele jurnalului
Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea a – II – a)*
Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011
- Putem spune că problema vine de la părinți?
- Nu putem da vina pe părinți. Dacă ei nu au oferit o iubire „corectă” s-a datorat faptului că nu au știut cum să o ofere în alt mod. Nu trebuie să căutăm vinovaţi! Nu acesta este scopul! Însă e foarte important ca fiecare să conștientizeze ce anume din trecutul său sau ce anume din ce face în prezent îl determină pe el ca persoană. Pentru că dacă trecutul este în spate, asupra lui nu mai am control, viitorul nu am cum să-l prevăd, pot alege acum cum să mă simt, cum să relaționez cu mine însumi cu ceilalți, dar mai ales cum să relaționez cu Dumnezeu. Nu căutăm vinovați, dar trebuie să acceptăm anumite lucruri pentru a ne împăca cu noi înșine. Când a fost întrebat Mântuitorul ”Care este cea mai mare poruncă din lege?” El a răspuns: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată virtutea ta iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Mai putem adaugă la aceste cuvinte ceea ce ne-a spus Sf. Ap. Ev. Ioan în Epistola sa ” Cum poți să spui că îl iubești pe Dumnezeu pe care nu- L vezi și că nu-l iubești pe aproapele tău pe care îl vezi?” şi să afirmăm că este necesar să mă împac cu mine, să mă iubesc pe mine, dar nu în sens egoist, ci să fiu conștient că sunt făptura lui Dumnezeu și că sunt chemat la moștenirea Împărăției Sale. Așadar, ca faptură a lui Dumnezeu eu sunt valoros, iar calitățile pe care le am sunt daruri pe care Dumnezeu mi le-a dat. Trebuie să fac în primul rând pace cu mine, ca apoi să îl iubesc și pe aproapele meu. Nu încercăm să punem bariere, dar e foarte importantă o raportare corectă la propria noastră persoană pentru ca să ne raportăm corect și la cei din jur și la Dumnezeu. În clipa în care în toate aceste dimensiunii este pace și echilibru, atunci ne rupem din cercul vicios al dezechilibrului emoțional care, deşi îşi are rădăcinile în familie, este perpetuat de fiecare persoană în parte şi asta o face responsabilă pe ea şi nu pe părinţii ei.
- Ce părere aveți de sintagma „suflete pereche”?
- Dacă ne întoarcem puţin la referatul biblic despre crearea lui Adam și a Evei, vedem că Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca să fie ajutor potrivit lui Adam. Este clar că bărbatul și femeia se completează reciproc. Natura femeii este una preponderent sentimentală, iar cea a bărbatului preponderent cerebrală. Este evident că cei doi se completează reciproc astfel încât înaintea lui Dumnezeu să formeze un întreg. Cu toate acestea, am o oarecare reţinere cu privire la folosire termenului de „completare” însă nu avem altul mai bun. De ce? Pentru că dacă cineva intră într-o relaţie de iubire „incomplet”, adică fără a fi în armonie cu sine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu, atunci va deveni pentru persoana iubită un fel de „vampir emoţional”, va căuta să îşi umple golurile sale emoţionale, şi va „seca” emoţional persoana iubită. De aceea, poate ne aflăm în faţa unui paradox dar, pentru ca doi tineri, doi oameni, bărbat şi femeie, să se completeze reciproc trebuie să fie mai întâi fiecare în parte complet.
Dar să revin la sintagma care ai amintit-o în întrebare. În spatele ei se poate ascunde o capcană. După cum am văzut putem dobândi din copilărie un anumit set de emoții, de valori. Ne obișnuim cu un fel de a trăi și în clipa în care cunoaștem o persoană care, să ținem cont că și ea vine cu propriul ei set de valori, cu propriul ei trecut, simțim că se pliază pe sufletul nostru. E posibil ca sentimentul acesta, dragoste la prima vedere, să nu aibă la bază o iubire profundă, ci de fapt să fie întâlnirea dintre două suflete rănite care au găsit unul în celălalt același tip de rană sau vindecarea de care ambii cred că au nevoie, cu atât mai mult dacă din ecuația aceasta sentimentală lipsește Dumnezeu. E foarte importantă prezența lui Dumnezeu în relația de prietenie și apoi în cea de căsătorie.
E posibil ca acest sentiment să fie mincinos. Auzim adesea expresii ca: ”Simt că te cunosc de o viață”,”Parcă ne-am mai cunoscut undeva”, care subliniază o realitate destul de adâncă, pentru că ne este foarte greu să discernem cât anume este un sentiment de iubire adevărat izvorât dintr-un suflet liniștit și împăcat către un alt suflet linștit și împăcat și cât este de fapt o nevoie de împlinire a unor goluri emoționale, spirituale. Foarte adesea tinerii cad în capcana aceasta. Faptul că o relație dintre doi tineri nu a plecat de la premiza corectă cel mai adesea este demonstrat de despărțire și de sentimentele pe care și unul și celălalt le trăiesc în urma despărțirii. Desigur despărțirea nu poate fi plăcută. Cu toate acestea, dacă relația a avut la bază sentimente oneste, axate pe principiul lui ”a da”, „a oferi” și mai puțin pe „a lua” şi ”a primi”, cu siguranță nu va duce în pragul deznădejdii, a disperării şi nici nu ne va determina să facem un act condamnabil. Știm foarte bine din păcate că sunt tineri care aleg să-și pună capăt zilelor din cauza unei deziluzii în dragoste. Se ajunge acolo pentru că odată cu despărțirea de persoana respectivă se simt goi în interior, pentru că aşa au intrat de fapt în relație, şi fără ea cred că nu mai au sens. Din acestă cauză spuneam puţin mai înainte că e necesar să fii cât se poate de complet când începi o relaţie. În felul acesta sentimentele pe care le trăieşti în cadrul ei vor fi mai degrabă un „bonus” şi deci, cu atât mai plăcute, iar în cazul în care relaţia va ajunge la un final atunci despărţirea va putea fi mult mai uşor de suportat. Eu cred că o relaţie de iubire nu trebuie să îţi dea sens vieţii, ci trebuie să te ajute să îţi împlineşti sensul. Sensul vieţilor noastre este să ajungem la mântuire, de aceea adevăratele suflete pereche sunt acelea care se ajută reciproc să o dobândească, şi astfel ele rămân suflete pereche pentru veşnicie, realitate pecetluită de Taina Sfintei Cununii.
- E bine să avem un ideal al partenerului înaintea unei relații?
- Idealurile, la modul general, sunt necesare. Cu toții avem idealuri. Problema nu sunt idealurile, ci cât de mult suntem dispuși să renunțăm la gândirea de tip șablon, să fim maleabili, să fim deschiși. Pentru că dacă rămânem blocați într-un ideal pe care îl avem este posibil să nu-l atingem niciodată, este posibil să ne mințim singuri, mai ales dacă idealurile despre care vorbim sunt idealurile unor suflete rănite de care aminteam mai sus. Chiar și în clipa în care stăm față în față cu o persoană cu care am putea avea o relație deosebit de frumoasă, pentru faptul că nu se potrivește din anumite privinţe în șablonul pe care eu l-am făcut, voi trece mai departe fără a privi în urmă și nu voi face decât să dau cu piciorul unei șanse pe care poate chiar Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Asta pentru că nu mi-am oferit şansa să o cunosc dincolo de şablonul pe care i l-am aplicat în mod egoist.
*Interviu pe care l-am acordat pentru revista Theopolis (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.
Spor în toate cele bune!
Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea I)*
Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011
- Domnule Andrei, pentru început vă rog să ne spuneţi cum ar putea fi definită iubirea?
- Întrebarea aceasta a frământat foarte mult fiinţa umană, a stârnit foarte multe gânduri și a pus la încercare multe suflete şi minţi luminate în întreaga istorie a neamului omenesc. E foarte greu de dat o definiție a iubirii pentru că de obicei putem vorbi foarte puțin despre ea, însă putem să o simțim. Consider că cea mai bună definiție a dragostei o găsim în Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, care, în capitolul al 13-lea, arată ce e dragostea, cum se manifestă și cum o putem recunoaște. Nu am să fac referire acum la întreg capitolul, care este sublim, numai o pană și un suflet inspirat de Duhul Sfânt ar fi putut să așeze în scris asemenea cuvinte. Aș vrea să mă refer doar la ultimul verset care spune: ”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea”.
Iată așadar că dragostea le întrece pe toate. Nu este atât de important să definim iubirea, este important să o simțim, să o înțelegem mai mult cu inima decât cu mintea. Dacă alunecăm în capcana unei raționalizări a iubirii, nu vom face decât să o transformăm într-un sentiment efemer. Iubirea este veșnică pentru că vine de la Dumnezeu, Izvorul iubirii, care este veșnic.
- Tinereţea şi iubirea, două subiecte delicate, ce le leagă şi ce ar trebui să aibă în vedere tinerii care doresc să iubească curat?
- Tinerețea este o perioadă minunată, iar iubirea are un rol fundamental în creșterea emoțională și spirituală a oricărui tânăr. Din păcate de foarte multe ori tinerii înțeleg iubirea într-un mod eronat. Fie că se raportează prea mult la aspectul exterior care în cele din urmă va păli, fie încearcă să scape de anumite probleme, de anumite neîmpliniri pe care le au în sufletul lor din familia de origine şi proiectează din nevoile lor asupra celor din jur, în special asupra persoanei față de care manifestă sentimente de iubire în mod deosebit.
E delicat să vorbești despre dragoste, așa cum e delicat să vorbești despre tinerețe pentru că, pe de o parte, merg mână-n mână, dar pe de altă parte, își pot face și mult rău una alteia. Tinerețea fără dragoste este o tinerețe sterilă, neîmplinită și netrăită în adevăratul ei sens, dar totodată și o dragoste lipsită de vigoarea și bucuria tinereții se transformă în egocentrism. Putem vorbi aşadar, de un ideal al iubirii, sau mai bine spus, despre cum ar trebui să fie simţită şi trăită iubirea în tinereţe, şi putem vorbi despre felul în care cei mai mulţi dintre tinerii de astăzi simt şi trăiesc iubirea, deformat, nesănătos.
- Cum ajunge un tânăr să trăiască această iubire deformată, nesănătoasă?
- Majoritatea problemelor emoționale pe care o persoană le are își au originea în copilărie, în relația pe care a avut-o cu familia, în special cu părinții, și fără doar și poate, în relația pe care persoana respectivă o are cu Dumnezeu. Primul nostru exemplu de iubire este acela pe care îl vedem la părinţii noştrii, în sânul familiei. Dacă acolo este linişte şi pace, dacă părinţii au o relaţie frumoasă, dacă se iubesc şi se respectă reciproc fiecare având conştiinţa locului său bine stabilit în familie, ca bărbat şi femeie, ca soţ şi soţie şi ca mamă şi tată, atunci putem învăţa ce este iubirea adevărată, sănătoasă. Şi da, am spus „se poate învăţa” chiar dacă în răspunsul meu la prima ta întrebare, am afirmat că iubirea nu trebuie raţionalizată. „A învăţa” implică un efort, implică o evoluţie, mai uşoară sau mai dificilă, un urcuş permanent şi mai ales o permanentă transformare. Iubirea se învaţă! Şi dacă se învaţă, atunci, prima sală de clasă în care se „predă” este familia. Dar dacă primii mei învăţători au fost corigenţi la obiectul iubire, atunci cum voi putea învăţa?! Dacă în familie există diferite forme de abuz: verbal, emoţional, fizic; dacă unul, sau ambii părinţi suferă de vreun fel de dependenţe sau dacă manifestă comportamente compulsive faţă de copii (supraposesivitate, neglijenţă, etc.) atunci fără să vrea, copilul, tânărul de mai târziu, va prelua aceleaşi tipare comportamentale. S-ar putea convinge de veridicitatea acestor afirmaţii orice tânăr care, analizându-şi comporamentul faţă de persoana iubită, şi apoi pe cel al părinţilor săi unul faţă de altul, şi care va trage concluziile cât se poate de obiectiv. Cel mai probabil va ajunge la o constatare de genul: un tânăr se comportă faţă de iubita sa aşa cum se comportă tatăl său cu mama sa, iar o tânără se comportă cu iubitul ei aşa cum se comportă mama sa cu tatăl său. Desigur, nu generalizăm. În plus, trebuie să avem în vedere că, din păcate, cea mai mare parte a comportamentelor nesănătoase intervin într-o relaţie după căsătorie. Câţi dintre tineri nu jură că nu vor face ceea ce au văzut rău în familie şi cu toate acestea ajung se repete greşelile părinţilor? Puterea exemplului parental este foarte mare. Chiar și în relația pe care o au tinerii, şi nu numai, cu Dumnezeu, tind să proiecteze neîmplinirile şi posibilele lor imagini deformate pe care le au cu privire la iubire, ajungând în final să se raporteze greșit la valorile adevărate ale credinței noastre ortodoxe. De aceea mulți cad în deznădejde după ce s-au rugat pentru ceva și nu au primit lucrul respectiv (mai ales atunci când se roagă să descopere iubirea adevărată sau sufletul lor pereche). În sinea lor credința nu a devenit o jertfă, ci este mai degrabă un schimb comercial. Ca de exemplu: Eu îi ofer lui Dumnezeu mersul la biserică, rugăciune, post, în schimb mă aștept ca Dumnezeu să mă răsplătească, dar nu cum vrea El, ci cu ce vreau eu, când vreau eu și în cantitatea pe care eu mi-o doresc.
(VA URMA)
*Interviu pe care l-am acordat pentru revista Theopolis (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.
Spor în toate cele bune!
PS: Deoarece interviul are o lungime considerabilă îl voi publica pe blog în trei părți, pentru a evita o postare lungă și anevoie de citit.
Zidul… blocarea şi ieşirea…
Nu stiu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i tin pe oameni la distantă. Zidul urma să fie un fel de granită – un fel de protectie. La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumusel, construit din pietrele pe care le găsisem în viata mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el si cădeau cu fata la pământ. Altii îl vedeau, dar treceau peste el si veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, asa că am mai înăltat zidul. Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau îsi sprijineau bratele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Altii nu erau “genul” meu. Chiar si atunci când am pus pietre ascutite pe marginea zidului, oamenii ăstia păreau că nu observă.
Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid si a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat si am decis să înalt zidul si mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat constructia, am devenit din ce în ce mai independentă si, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară…Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine si păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Altii stăteau si se uitau tristi la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau gelosi pe zidul meu si i-am detestat – pe toti… Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori zi. Read the rest of this entry
Podul… sau un exemplu de iubire adevărată!
Comentariu: deşi este destul de vechi acest trailer am vrut totuşi să îl postez poate pentru faptul că atunci când l-am văzut prima oară (şi a trecut ceva vreme de atunci) m-a impresionat foarte tare. E o poveste deosebit de emoţionantă şi nu are cum să te lase rece. Să învăţăm ceva din ea!
Spor în toate cele bune!
PS: Cum v-a făcut să vă simţiţi?
Dependenţa de persoană (2)
Oamenii aflaţi în relaţi adictive (dependenţa de persoană/ă) prezintă mai multe sau mai puţine din următoarele caracteristici. În general ei:
- se simt adesea mistuiţi
- au dificultăţi în stabilirea graniţelor Eului
- au tendinţe masochiste
- renunţă cu greu
- se tem de riscuri, schimbări şi necunoscut
- experimentează o creştere individuală insuficientă
- au dificultăţi în exprimarea intimităţii reale
- joacă jocuri psihologice
- dăruiesc pentru a primi ceva în schimb
- încearcă să îi schimbe pe ceilalţi
- au nevoie de ceilalţi pentru a se simţi împliniţi
- caută soluţii în afara lor
- ptretind şi aşteapă dragoste necondiţionată
- refuză sau abuză de implicare
- aşteaptă de la alţii recunoaştere şi apreciere
- se tem să fie abandonaţi când au loc despărţiri de rutină
- recreează sentimente negative familiare
- îşi doresc apropierea, deşi se tem de ea
- înceracă să repare sentimentele celorlalţi
- joacă jocuri de putere
Numai dacă am avea curajul să recunoaştem care din acestea ni se potrivesc… aşa am putea pune un nou început vieţilor noastre, dar pentru asta e nevoie de mult curaj, sinceritate şi ajutor de la Dumnezeu…
Sursă text: “Dragoste sau dependenţă?” de Brenda Schaeffer
Sursă imagine: http://www.freedigitalphotos.net
Spor în toate cele bune!
Vezi şi:
20 de reguli pentru o viaţă mai bună!
Institutul Francez pentru Anxietate si Stress din Paris, recomanda urmarea a 20 de reguli de viata. Expertii considera 
ca si daca veti urma doar 10, cu siguranta veti invata sa traiti cu o calitate interioara mai elevata:
1. Ia o pauza de 10 minute la cel mult 2 ore de munca.Extinde acest obicei si la restul vietii cotidiene si foloseste aceste pauze pentru a te gandi la tine si a-ti constientiza atitudinile.
2. Invata sa spui NU, fara a te simti vinovat, si fara a crede ca vei rani pe cineva. A dori sa multumesti pe toata lumea este un efort si o risipa enorma.
3. Planifica-ti activitatea zilnica, dar intotdeauna lasa-ti intervale importante (intre activitati) pentru orice eprevazut,constientizand ca nu totul depinde de tine. Read the rest of this entry
