Omul fără rădăcini


Pentru cei interesaţi de subiect… e nevoie de timp pentru lectură dar… merită!

[extras din vol. Ştìintă si teologie. Preliminarii pentru dialog, XXI: Eonul dogmatic, 2001, pp. 291-300]


Omul fără rădăcini

Dumitru Popescu

Există voci care cer insistent Bisericii sa tină pasul cu direcţiile culturii vremii si sa se modernizeze, pentru a deveni mai activă si pentru a răspunde aşteptărilor societăţii secularizate. Oricum, este o evidentă că alături de cultura românească tradiţională, de inspiraţie creştina, ortodoxă, astăzi există o cultura secularizată, de origine luminista, care confruntă Biserica şi misiunea ei.

z6

Suntem de acord că luminismul a contribuit la progresul fără precedent al ştiinţei contemporane si a dat naştere civilizaţiei moderne, prospere, spre care aspira numeroase popoare. Orice cultura are si aspecte pozitive. Dar de aici şi pana la a cere Bisericii sa se modernizeze este o distantă ca de la pământ la cer, fiindcă modernitatea adusa de luminism implica aspecte care intra în contradicţie fondamentală cu voia lui Dumnezeu, descoperită în Hristos si consemnată în Sfânta Scriptură.

Pentru a ne da seama de consecinţele si riscurile noii culturi pentru viata Bisericii şi a omului contemporan, vom pune în evidentă trei mutaţii principale, pe care modernismul le-a introdus în mentalitatea europeană.

în primul rând, modernitatea a transferat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, astfel că omul se simte atât de autonom în fata Divinităţii, încât considera voinţa divina un atentat la adresa propriei sale libertăţi. În această concepţie antropocentristă, omul trebuie sa se realizeze prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu. Sacrul este principalul obstacol în calea libertătii lui, si omul nu se simte liber decât în măsura în care elimina sacrul din natura. El nu mai ascultă de voia lui Dumnezeu si de legile pe care Dumnezeu le-a aşezat la temelia creaţiei, socotind că întreaga realitate poate fi guvernată de legi elaborate de om. Şi, cu toate că aceste legi provoacă dezastre în plan spiritual si moral, în viata indivizilor si a familiilor lor, cum sunt păcatele împotriva firii, important este ca omul sa se simtă liber si să-şi făurească viata, individual şi social, după propria lui socotinţă şi lege.

Omul pierde astfel conştiinţa păcatului, i se atrofiază conştiinţa morală si nu mai poate face distincţie între bine si rău, cu toate consecinţele care rezultă de aici – pentru individ si societate -, cum sunt senzualismul, agresivitatea, ura si violenta, care sporesc neîncetat.

În al doilea rând, modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul public şi cel privat, care se manifesta prin tendinţa de a elimina religia din viata socială şi de a transforma societatea într-un domeniu rezervat cu precădere preocupărilor de ordin economie. Aceste preocupări determina omul sa uite de valorile spirituale, care îl înaltă spre asemănarea cu Dumnezeu, obligându-l sa se lanseze într-o cursă frenetica după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată îndestulătoare pentru setea omului după eternitate.

Un specialist avizat spune că tatul se petrece „ca şi cum un frate geamăn devine dominant, iar celălalt este obligat sa se retragă în sfera privata si pasivă. Trăim astfel o istorie dureroasă, bazată pe separaţia între lumea obiectivă, a economiei, a muncii, a tehnologiei, si cea subiectivă, a culturii, a sensului, a libertătii si a creativitătii”. Mijloacele de comunicaţie (mass-media) contribuie Constant la adâncirea acestei separata prin faptul că determina societatea sa rămână dependentă de ideologia progresului si de consumism, căutând sa dezvolte libertatea insului prin intermediul „pieţei dominante” şi prin „refuzul transcendentei”, prin refuzul dimensiunii spirituale a vieţii.1.

Pare sa se adeverească astfel încă o data cuvântul Mântuitorului, care ne avertizează că nimic nu foloseşte omului dacă dobândeşte lumea, dar îşi pierde, în schimb, sufletul.

––––––––––––––––

1 Michael Paul Gallager, Fede e Cultura. Un rapporto cruciale e conflittuale, Edizioni San Paolo, Milano, 1999, p. 104.

în al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare si 1-a transformat în stăpânul absolut al naturii. Pornind de la separatia carteziană între res cogitans si res extema, adică de la întelegerea omului ca fiintă gânditoare, raţională, si a naturii ca realitate lipsită de raţionalitate, modernitatea a considerai că rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, si de a modela si exploata natura potrivit poftelor lui de profit si dominatie pământească.

Consecintă a acestui mod de a concepe raportul ‘între om si natura este aparitia crizei ecologice contemporane, care a dobândit dimensiuni planetare, punând în pericol viata generatiei actuale, dar mai ales viaţa generaţiilor viitoare. Se trag mereu semnale de alarmă asupra proportiilor îngrijoratoare ale poluării mediului ambiant, semnale inutile însă, de vreme ce goana după profit este atât de nestăvilită, încât nu se iau măsurile cuvenite si dezastrul ecologie se amplifica neîncetat, afectând mereu mai mult atmosfera, apele, pădurile şi pământul însuşi.

Modernismul, ca ideologie, a pornit de le premiza că natura este dependentă de om si că omul poate poate face tot ce voleste cu natura, dar a uitat că si omul este dependent de natura, astfel încât, dacă civilizatia noastră nu va lua măsuri care sa limiteze proportiile îngrijorato are ale poluării, omenirea îşi va submina propria existenţă.

Cele trei mutaţii la care ne-am referit mai sus, produse ale modernităţii si secularizării, au consecinţe dramatice pentru relatia între cosmos, izvorul lui transcendent (Dumnezeu) si interpretul uman. încă din 1610, John Donne a dat expresie acestei crize într-unul din poemele sale: „Este o nouă filosofie care pune ta­tui la îndoială; focul s-a stins Şi tatui s-a pulvenzat. Ninne nu mai este coerent”3. Cu alte cuvmte, a dispărut sinteza, viziunea care integra toate aspectele existenţei.

Nicolae Balca, filozof şi profesor de teologie, spunea, prin 1936, că „omul antic vorbea cu cosmosul; omul medieval vorbea cu Dumnezeu; iar omul modem vorbeşte cu el însuşi”*. într-adevăr, cum se recunoaşte astăzi, „modernitatea a provocai o fragmentare în trei directii: a lui eu, care devine solitar şi autonom; a adevărului care ajunge sa fie măsurat cu aparaturi tehnice; şi a lui Dumnezeu, izolat deistic într-o transcendentă inaccesibilă”5.

Separat de Dumnezeu şi cosmos, omul s-a transformat într-o fiintă fâră rădăcini, care vorbeşte cu el însuşi, dacă nu cumva se complace în vacarmul stadioanelor. Modernizarea Bisericii, în aceste conditii, ar însemna sa asculte mai mult de voia omului decât de voia lui Dumnezeu. Dar sa mergem cu analiza mai’departe.

Dezintegrarea traditionalei conceptii integrative privind relatiile între Dumnezeu, om şi cosmos, fenomen care a dus la aparitia’omului fâră rădăcini, are originea într’-o gândire mecanicistă, bazată de existenta lucrului în sine şi pe legatura exterioară între cauză şi efect, fâră relatii interioare, care a fost promovată nu numai de fizică moderna, dar şi de o bună parte a teologiei crestine.

Există o teologie care afirmă şi astăzi că „Dumnezeu nu conferă creaturilor numai existenta, ci şi demnitatea de a actiona prin eie însele, de a fi cauze şi principii unele pentru aitele şi de a coopera la împlinirea scopului urmărit de Dumnezeu”6. Dar cum sa coopereze între ele creaturile, dacă se face abstractie de relatia lor interna şi de coeziunea lor în Dumnezeu, data în Duhul lui Dumnezeu, Duhul comuniunii, pretutindeni întreg şi întreg în fiecare parte a creatiei. Adunarea generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990), considera că modernismul şi secularizarea sunt rezultate ale unei fatale erori teologice, aceea de a confunda transcendenta lui Dumnezeu cu absenta sa din creatie. Este vorba de un refuz fata de realitatea Duhului lui Dumnezeu care se poartă peste apele creatiei, potrivit Scripturii; este vorba de eliminarea Duhului de către om din creatia văzută” pentru a fi izolat în lumea nevăzută, spintuală7.

Reactia fata de tendinta dezintegrării perspectivei relatiilor între Dumnezeu, om şi cosmos a venit tcemai de acolo de unde ne aşteptam mai putin, din partea fizicii fondamentale (cuantice). Din momentul în care a pătruns în lumea subatomică, noua ştìintă a descoperit un lucru de importantă considerabilă pentru teologia creştina în general şi pentru cea ortodoxă în special, anume că nu există lucruri în sine, toate aflându-se în relaţionare interna reciproca.

lata ce spune unul dintre reprezentanţii noii ştiinte: „Evenimentele individuale nu au totdeauna o cauză bine
definita, fiindcă producerea lor este determinata ‘ de dinamica întregului sistem atomic. în timp ce în fizica
–––––––––––––––––

2 Cf. ibidem, V. 102.

3CitatlaM.P.Gallager,p.l02.

4 Nicolae Balca, „Criza culturii”, în Telegrafiti Roman, nr. 42, Sibiu, 1936, p. 58.

5M.P.Gallager,p.l05.

6 Nouveau Catéchisme de VEglise Catholique, Paris, 1993, p. 300.

7 Cf. pr. prof. Dumitru Popescu, Teologie şi Cultura, EIBMBOR, 1993, p. 119.

clasică proprietăţile si comportarea părţilor le determina pe cele ale întregului, în fizica cuantică lucrurile se schimbă fiindcă întregul determină partea si influenta conexiunilor globale devine din ce în ce mai importantă iar separarea părtii de întreg devine tot mai dificilă”8.’

Nu mai este vorba de existenta lucrului în sine, ci de corelarea reciproca si interioară a tuturor părţilor, în întreg. Cu toate acestea, într-o perspectivă teologica, trebuie subliniat că este vorba de o ordine interioară de factură panteista, închisă în ea însăşi, manifestându-se – în religiile orientale – sub forma unei istorii circulare, opusă ideii de progres al civilizaţiei si al societăţii prin faptul că scufundă lumea în realitatea anonima şi colectivistă a Marelui Tot.

Dar ceea ce pare interesant si providenţial este faptul că noua gândire ştiintifică ajunge indirect sa confirme reconstructia cosmologica întreprinsă de sfântul Atanasie cel Mare, care vroia sa facă acesibilă, din punct de vedere cultural si filosofie, întruparea Logosului. Corelaţia de care vorbesc fizicienii contemporani apare în scenele rlustrului Pănnte al Bisericii universale, în secolul al IV-lea9.

Omul nu a fost creat pentru a vorbi cu sine însuşi si pentru a se seculariza, ci pentru a fi partener de dialog al Creatorului si inel de legatura între Dumnezeu si lume – el însuşi având rădăcinile adânc înfipte în realitatea cosmica si în cea treimică -, chemat sa transfigureze creatia în Hristos. în această viziune teologica, ordinea interioara a lumii nu apare închisă în ea însăşi, ci deschisă transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de aici, după cum vom vedea mai jos.

Această coeziune a întregii creaţii în Hristos a fost strălucit pusă în evidentă de sfântul Maxim Mărturisitorul, sub două aspecte. Păşind pe calea deschisă de sfântul Atanasie cel Mare, el subliniază că

„ratiunile cele multe sunt una si cea una e multe. Prin ieşirea binevoitoare, făcătoare si sustinătoare a celui unu spre făpturi, raţiunea cea una e multe, iar prin întoarcerea celor multe la originea si la centruli lucrurilor, din care şi-au luat începuturile si care le aduna pe toate, cele multe sunt una”10.

în gândirea sfântului Maxim, Logosul divin este aşadar centru de diversificare si de unificare a raţiunilor tuturor lucrurilor văzute si nevăzute. Dacă universul văzut si nevăzut îşi păstrează coeziunea, aceasta se datorează legăturii dinamice între Logos si creaţie, prin lucrarea Duhului Sfânt, după bunăvoinţa Tatălui.

Astfel se explică si motivul pentru care mântuirea realizată de Hristos, ca Logos întrupat, are dimensiune cosmica. Dacă lumea a fost zidită de Tatăl, prin Logos, în Duhul Sfânt, atunci Logosul n-a venit sa mântuiască numai o parte din creatie (firea omenească), întreaga creatie dobândind caracterul unei adevărate Liturghii cosmice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul suprinde, de asemenea, pe lângă legatura verticală a creatiei cu Logosul divin, si perspectiva isterica sau orizontală a prezenţei Logosului în creatie.

lata ce spune, din acest punct de vedere: „Cel ce a dat fiintă întregii zidiri văzute si nevăzute numai cu puterea vointei lui, a avut înainte de toti vecii, deci înainte si de facerea lumii, un pian preabun si negrăit în legatura cu ea. Iar acesta a fost acela de a se uni el însuşi, Sră schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată, într-un ipostas, si sa unească cu sine, în chip neschimbat, firea omenească. Aceasta pentru ca el sa devină om, precum numai el a ştiut, iar pe om să-l facă dumnezeu, prin unirea cu sine. în acest scop, a împărtit veacurile cu întelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care s-a fàcut om, iar pe altele pentru lucrarea prin care îl face pe om dumnezeu”. „Dacă Domnul Iisus Hristos este începutul, mijlocul si sfîrşitul veacurilor trecute, prezente si viitoare, pe drept cuvânt putem spune că a ajuns la noi, în virtualitatea credintei, sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se face arătat după har în viitor”11.       ”

în cuprinsul textelor de mai sus, sfântul Maxim pune în relief misiunea profetica a Bisericii în istorie. Pentru a întelege valoarea capitala pe care o conferà astfel dimensiunii istorice a mântuirii în Hristos, trebuie sa purcedem la o comparatie între modul în care este concepută istoria în cadmi lumii dominate de sisteme panteiste si cel al lumii crestine. în lumea sistemelor panteiste, fie religioase, fie filosofice – dintre care unele supravietuiesc pana azi -, nu se vorbeşte nici de creatia lumii, nici de finalitatea sa eshatologică, lumea fiind concepută a fi tot atât de veşnică precum Divinitatea, cu care pare a se confonda. Istoria lumii are caracter circular si este dominata de mitul veşnicei reîntoarceri, care ridica obstacole de netrecut în calea progresului uman. Chiar si marele Platon rămânea tributar unei astfel de conceptii, atunci când declara că de la natura

––––––––––––––––

8 Friţjof Capra, Taoflzica. O paralelă între fizica moderna si mistica orientala, ed. Termica, 1999, p. 234.

9 Cf. sCanrJl Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, înPSB 15, EIBMBOR, 1987, p. 35.

10 Srantul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB, voi. 80, EIBMBOR, 1983, p. 80.

11 Idem, Răspunsuri către Talasie, înFilocalia, voi. 3, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 69.

unii sunt destinati sa fie stăpâni si altii sciavi. în conceptia panteista, omul era destinat sa se scufunde si sa se depersonalizeze în masa anonima a Marelui Tot.

Lucurile se prezintă cu totul altfel în creştinism, pentru că Hristos a schimbat modul în care era conceput de cei vechi sensul istoriei si destinul omenirii. Prin întreaga sa opeâ, prin întrupare, jertfi si înviere, prin înăltare si prin şederea la dreapta Tatălui, pe scaunul slavei cereşti, cu umanitatea sa perfect îndumnezeită, Hristos a transformat conceptia despre istoria ciclica a lumii în istorie liniară.

Lumea si omul nu mai sunt destinati sa se scufunde în realitatea impersonala a Marelui Tot; creatia este chemată spre împlinirea ultima, ca cer nou si pământ nou, la sfârşitul veacurilor, în comuniunea desăvârşită si personală a Sfmtei Treimi, când Dumnezeu va fi totul în toate. Cerul si pământul, create de Dumnezeu la începutul vremii, după cuvântul Genezei, sunt menite sa devină cer nou si pământ nou, la sfârşitul vremii, în Iisus Hristos. în virtutea lucrării sinergice între Hristos si Biserică, care începe aici si se încheie dincolo, lumea a încetat sa mai rămână încremenită în structuri sociale neschimbate de milenii.

Se poate spune de aceea, cu deplină îndreptătire, că tocmai creştinismul, Biserica lui Hristos, reprezintă factorul progresului istorie pe care îl constatăm astăzi, tocmai pentru că, desi prezentă în lumea aceasta, Biserica tinde către Hristos si către starea desăvârşită a lumii. Istoria societătii omeneşti a cunoscut epoci culturale succesive – antica, medievală, moderna, contemporană -, care au contribuit fiecare, în felul ei, la progresul lumii în care trăim. De la sclavagism s-a ajuns la democratie si de la sclavul lipsit de orice drepturi s-a ajuns la drepturile omului. Dar realizarea omului desăvârşit nu tine de această evolutie istorică.

Dacă Biserica s-ar moderniza (în sensul în care vor acuzatorii sai, de abandonare a propriilor sale criterii), ar însemna sa se scufunde în materialitatea acestei lumi si sa piardă sensul istoriei, de asemenea posibilitatea de a zămisli si astăzi omul desăvârşit, care ramane idealul oricărei societăti. Rolul Bisericii nu este cel de a sta la urma societătii, ci de a fi lumina a lumii, în Hristos.

Desigur, istoria lumii nu se Va încheia cu epoca în care trăim; pana la sfârşitul vremii, pana la cerul nou si pământul nou al Apocalipsei vor exista si alte epoci. Dar nu trebuie sa ne închipuim că evolutia omenirii va fi necesar un progres ascendent. Hristos ne-a avertizat că, pe măsura ce lumea înaintează spre transfigurarea eshatologică, se va înteti lupta dintre fortele întunericului si ale luminii, că iubirea se va împutina, iar ura va spori, că vom avea necazuri în lume si că multi vor rătăci de la dreapta credintă.

Există chiar astăzi o civilizatie care nu se mai considera crestina, ci lume secularizată si emancipata, care tinde sa elimine Biserica din societate, cum am văzut mai sus. Omul modem socoteşte că nu mai are nevoie de Biserică, crezând că se poate mântui si prin cultura, că aceasta, cultura, are functie soteriologică. Dar tre­buie sa ştim că, firă Hristos si Biserică, lumea si omul nu au alta perspectivă decât nefiinta, scufundarea în Marele Tot. Nu este de mirare dacă se spune astăzi despre cel decedat că „a trecut în nefiinta”. Omul secularizat a uitat că Scriptum începe cu facerea cerului si a pământului prin Logosul Creator, continuane cu restaurarea cerului si a pământului în Logosul Mântuitor, pentru a se încununa cu cerul si pământul nou al Logosului Biruitor, care va veni la sfârşitul veacurilor, în strălucirea slavei sale, înviindu-i pe toti si transfigurând lumea.

Hristos nu ne-a lăsat sa firn dominati de o viziune pesimistă a istoriei, ci ne-a îndemnat sa nu ne pierdem curajul, fiindcă el a biruit lumea. într-o lume în care omul a rămas firă rădăcini pământeşti si cereşti, misiunea Bisericii nu este cea de a se orienta numai către cer, uitând de pământ, si nici numai către pământ, uitând de cer, ci în egală măsură către cerul si pământul nedespărtite, în împărătia lui Dumnezeu.

Unii dintre credincioşii ortodocşi vor sa fie ucenicii sfântului Grigorie Palama, punând accentui pe dimensiunea verticală sau spirituală a vietii în Hristos, în timp ce altii vor sa fie ucenicii sfântului Nicolae Cabasila, preocupându-se mai mult de dimensiunea orizontală sau istorică a urmării lui Hristos.

în realitate, trebuie sa rămânem ucenici ai celor doi Părinti, pentru că viata în Hristos si urmarea lui Hristos sunt căile transfigurării noastre personale si a mediului social, si numai astfel putem înainta, în Hristos, spre comuniunea de viată veşnică a Sfmtei Treimi si spre realitatea eshatologică a cerului si a pă­mântului nou.

După cuvântul sfântului Maxim Martorisitorul, Hristos este începutul, mijlocul si sfârşitul veacurilor; prin Hristos, sfârşitul veacurilor a ajuns la noi. Iar acesta înseamnă că Biserica este spatiul teandric în care credincioşii fac experienta anticipata a lumii noi, a transfigurării si comuniuinii, care va deveni realitate deplin manifestata la venirea din urmă a Domnului.

Într-o lume dezorientată, a omului care a rămas firă rădăcini, binecuvânatarea treimică a împărătiei lui Dumnezeu, de la începutul liturghiei Bisericii, trebuie sa trezească în noi conştiinta dimensiunii eshatologice a misiunii Bisericii, pentru ca Biserica, trecând cu credincioşii ei prin orânduirile si tipurile de civilizatie create de această lume, sa nu rămână prizoniera vreuneia din eie, ci sa înainteze, cu toată creatia, spre tinta ultima, Împărătia lui Dumnezeu.

Acest articol a fost publicat în Teologie și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s