Femei de carieră…


photo_321_20080831 Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna..
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”.. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

Sursa text: aici

Sursa imagine: http://www.freedigitalphotos.net

PS: No comment! 🙂

Acest articol a fost publicat în Familiei Contemporane și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Femei de carieră…

  1. daxinte zice:

    🙂

  2. Theodora zice:

    Evident, orice lucru cu măsură. E valabil şi pentru bărbaţi. Femeia are sarcina să se consacre mai mult creşterii copiilor, dar asta nu înseamnă că nu poate avea şi ea o carieră. Ideea de societate de consum, de trust/ companie/ corporaţie care ne depersonalizeaza, de vârtejul puterii şi al ambiţiiilor deşarte, asta e, de fapt, problema aici.
    Şi soţul poate avea aceeaşi problemă, până la urmă şi el e tată, şi de afecţiunea şi autoritatea lui este nevoie într-o familie.

    • andrei zice:

      Bună seara Theodora,
      E adevărat că poate articolul forțează puțin nota dar numai ca să arate pericolul real din spatele ”femeii de carieră”.
      Sunt total de acord cu tine: și soțul și soția pot cădea la fel de ușor în această capcană. Din păcate societatea în care trăim îl confundă adesea pe omul dependent de muncă cu omul harnic…și de aici calea până la dramă se măsoară în milimetri.
      Pot însă să spun că, în cabinetul de consiliere, am văzut cum traumele create de o mamă absentă sunt mult mai mari decât cele create de un tată obsedat de carieră. O mamă obsedată de carieră își va schilodi emoțional, în special, fiica, așa cum o mamă supraposesivă va face din fiul să un ”nebărbat” emoțional… iar dacă inversăm rolurile între părinți, tatăl absent își va traumatiza mai puternic băiatul iar cel supraposesiv fata… asta desigur fără a minimaliza nicicum suferința oricărui copil care trăiește într-o astfel de familie, fie el băiat sau fată.
      Femeia are dreptul la o carieră! Nimic mai adevărat! Dar, după mine cea mai frumoasă ”carieră” este aceea de mamă. Dacă femeile pot oricând tinde către orice carieră la fel ca și bărbații, bărbații niciodată nu pot avea o ”carieră” de mamă…
      E complicat! Până la urmă poate familia are nevoie de afecțiunea autoritară a mamei și de autoritatea afectuoasă a tatălui… fiecare în armonie…
      Spor în toate cele bune!

  3. Theodora zice:

    Mulţumesc, Andrei, pentru răspuns şi pentru urare.

    Nici nu trebuie ca bărbaţii să facă o carieră de mamă. Doamne, fereşte! (Cu tendinţele
    astea …) E îndeajuns să facă bine una de tată.

    Crede-mă, îţi respect experienţa. Dar şi eu îţi vorbesc tot din experienţă. E la fel de traumatizant un tată absent.

    In altă ordine de idei, da, cred că este o minune şi o artă să fii mamă. Nu ştiu, nu sunt încă căsătorită(şi nu e vorba de carieră!), dar am nădejde că prin răbdare şi dragoste voi învăţa.

    Post cu bucurie!

    • andrei zice:

      Theodora,
      Ai sesizat desigur că nu am minimalizat nu nimic suferința copiilor… un tată absent este la fel de traumatizant ca și o mamă absentă doar că, dacă vrei, ”efectele” absenței unuia sau altuia din ei, se regăsesc în nuanțe diferite în viețile copiilor, fete și băieți… dar asta e o discuție lungă întocmai ca suferința acestor copii…
      Faptul că e o artă și o minune să fii mamă mi-o demonstrează în fiecare zi soția mea. Prin urmare nu cred că există, omenește vorbind, o minune și o artă mai mare ca aceasta pe fața pământului…și asta e convingerea mea!
      Oricum, prin răbdare și dragoste nu vei învăța ceva nou, ci doar să pui în aplicare toate darurile și tainele materne pe care Dumnezeu le-a sădit în ființa ta, întocmai ca în ființa oricărei femei…

      Bucurii!

  4. madalina elena zice:

    Buna seara!
    Sunt una din femeile care am muncit si muncesc pentru a fugi de viata. Ce patetic suna. Stiti, de fapt asta este cruda realitate. Fara sa-mi dau seama de ani muncesc (de fapt , lucrez) pentru oameni si cu oameni. Multi. Niciodata nu mi-am gasit timp pentru mine. Am avut alaturi de mine doi oameni pe care i-am pierdut, considerand ca nu ma pot ridica la nivelul asteptarilor lor sau nu se pot ridica ei la nivelul asteptarilor mele. Ciudat. Ei, separat de mine, acum , sunt fericiti si impliniti. Mi-a fost teama sa ma aplec inspre mine, sa vad si sa simt cu adevarat. Acum, este tarziu (si la propriu si la figurat). Am o varsta, sunt singura, refuz sa ma mai apropii de cineva. Abia acum imi dau seama ca am gresit considerand ca a fi pe „picioarele mele” inseamna a face totul singura. Nu din orgoliu ci din teama de a nu ramane singura, in final am ramas singura.

    • andrei zice:

      Doamne ajută Mădălina!
      Sper că nu te vei supăra dacă îți vorbesc la persoana a doua singular…
      Târziu? Să fie chiar așa târziu?!
      Ai reușit în puține rânduri să-ți radiografiezi foarte bine viața. Aș spune că ai făcut pasul cel mare și ai conștientizat care e problema… Cei mai mulți oameni aflați în situația ta ar fi încă la stadiul de căutare a ei…tu nu! Dacă ai reușit asta de ce nu ai reuși să găsești și soluții? Ce te împiedică?! De ce nu ierți și te ierți, ca să mergi mai departe?! Îți pui singură piedică și în loc să te ridici rămâi la pământ. Dacă refuzi, momentan, să te apropii de cineva, ce ar fi dacă ai începe, în sfârșit, să te apropii de tine… și poate de… Dumnezeu…?
      Te felicit pentru onestitate, îți doresc numai bine și Dumnezeu să te întărească!
      Spor în toate cele bune!

  5. Alina zice:

    Deși ușor exagerat, articolul trage un semnal de alarmă. Dacă ne uităm în jur la modul cum sunt crescuți copiii astăzi, la modul cum se poartă în școală și în societate, ne dăm seama ușor că părinții, și mai ales mama nu s-a ocupat de ei. În ziua de astăzi se pune prea mult accent pe partea materială. Muncă și iar muncă, să avem de toate. Dar la ce ne folosesc banii dacă pierdem mântuirea, dacă pierdem ocazia de a forma oamenii de mâine?!…
    În altă ordine de idei, eu cred că locul mamei este acasă, nu la muncă. Așa a rânduit Dumnezeu lucrurile de la început: femeii i-a dat calitatea de Stăpână a casei, datorită firii ei mai afective și doar ea se poate ocupa cel mai bine de acest lucru, iar bărbatului i-a dat să se ocupe de cele materiale, de lucrurile din afara casei, datorită firii lui mai raționale. Rolurile au fost împărțite de Creator după puterea și calitățile fiecăruia, nu așa, la întâmplare.
    Am lucrat și eu vreo câțiva ani, și atunci nu aveam copil, dar mă simțeam copleșită. Mi se pare prea obositor și stresant să mergi 8 ore la servici, iar când ajungi acasă, să te apuci iar de treabă. Chiar și în condițiile în care te ajută și soțul la treburile casnice (dacă te ajută), tot este greu să le faci cum trebuie pe amândouă. Iar când vin și copiii, e și mai dificil, deoarece copiii au nevoie de atenție. Abia așteaptă să vii de la servici să vorbești cu ei, să te joci cu ei, nu să te apuci de făcut mâncare, spălat vase etc. Și pe lângă toate astea, când mai ai timp să te reculegi puțin, să îți poți păstra liniștea sufletească, echilibrul emoțional, răbdarea?…
    Eu cred că fiecare își stabilește prioritățile prin ceea ce face… Cărui lucru îi dedici mai mult timp, acela este mai important pt tine. Să facem un calcul: dacă o femeie stă 8 ore la serviciu, 1-2 face pe drum, plus 2-3 ore cu treburile casei, 8 ore pentru somn, câte ore mai rămân pentru ea, câte ore mai rămân pt copiii și câte ore mai rămân pt soț?!… Ordinea este aleatorie, căci la fel de importante mi se par toate.
    E adevărat că în zilele noastre e greu să trăiești dintr-un singur salariu, dar să nu uităm că Dumnezeu a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”.
    Iertați că m-am întins atât, dar sunt foarte multe de spus pe tema asta, care este atât de actuală…

  6. Pingback: Un comentariu cât un articol « PROSANTHROPOS: Blogul lui Andrei

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s