Iubirea echilibrată


Urmarea neiubirii de Dumnezeu este pervertirea capacităţii de a iubi echilibrat


4371_257_Ioachim_si_Ana

Continuând cele prezentate în ediţia „Ziarului Lumina“ din 11 septembrie 2009, (n.n.  nu am reuşit să găsesc online articolul amintit) precizăm că o altă formă subtilă de control este rezultatul unei iubiri pătimaşe faţă de propriile odrasle. Urmarea neiubirii de Dumnezeu este pervertirea capacităţii de a iubi echilibrat, ceea ce poate conduce, printre altele, şi la supra-protecţionism. Protejarea este bună, dar protecţionismul nu. Ce este defectul dacă nu o calitate dusă la extrem?! Astfel, mulţi părinţi fără Dumnezeu ajung să-şi idolatrizeze propriul copil. De obicei, unul singur. Îndreptându-şi toată energia dragostei cu care ar fi putut iubi pe Dumnezeu şi pe alţii spre unicul copil, acest lucru nu rămâne fără urmări. Ei le doresc atât de mult binele încât le dictează copiilor ce să vorbească, ce să facă, cu ce să se îmbrace, ce profesie să aleagă, cu cine să se căsătorească, ş.a.m.d. Cu toată intenţia lor bună, această dragoste ucide, amputează personalităţi. Părinţii devin nişte piraţi de energie pentru copiii lor. Psihologic vorbind, este vorba despre sindromul „cordonului ombilical“ nevăzut şi netăiat la timp, lucru care poate duce la boli psihice şi fiziologice dintre cele mai grave. Spiritual vorbind, părinţii – autonomi în relaţia cu Dumnezeu – se transformă din dictatori în posesori ai copiilor lor, călcând în picioare libertatea de voinţă a copiilor pe care Dumnezeu a dat-o şi o respectă la toţi. Despre sentimentele de dominare sau posedare emoţională pot vorbi cel mai clar copiii care au trecut prin aşa ceva.

„Eşti posedat de un lucru atunci când nu poţi să-l dăruieşti!“

Paradoxul şi stupoarea apar atunci când cel care posedă îşi dă seama că de fapt el este cel posedat. De aici şi certurile sau acuzaţiile reciproce dintre partenerii care se sufocă spiritual şi emoţional unul pe altul, fiecare acuzându-l pe celălalt de acelaşi lucru. Asta se întâmplă şi în relaţiile cu bunurile materiale. Lucrul pe care crezi că îl posezi, în mod cu totul paradoxal, te ţine el pe tine. André Gide a oferit chiar un instrument pentru a măsura gradul în care un lucru te stăpâneşte: „Eşti posedat de un lucru atunci când nu poţi să-l dăruieşti!“ Intrigant, nu?

Aici putem observa că nu doar demonii urmăresc să posede sufletele omeneşti, ci şi oamenii între ei înşişi, într-o măsură mai mare sau mai mică. Probabil că satisfacţia cea mai mare a celui rău este să-i determine pe oameni să imite ce face el: să posede. Dacă e aşa, atunci totul în univers are de-a face cu puterea! Iar războiul nevăzut este în toi!

Dintre nenumăratele exemple ce s-ar putea da, mai amintim doar câteva forme subtile de control interpersonal: autovictimizarea, supraresponsabilizarea, acuzarea (cfm. „Triunghiului dramei“ al lui Kalpman), dorinţa de cunoaştere (Cunoaşterea şi Putere), ş.a. În fine, atât de inerentă firii omeneşti este dorinţa de putere încât toate manifestările psihicului uman pot fi corupte şi folosite în scopul de a câştiga influenţă asupra celorlalţi.

Denaturarea relaţiei omului cu bunurile sale apare nu doar atunci când acestea sunt folosite în mod abuziv sau neconform cu scopul pentru care au fost create. Omul greşeşte faţă de natura lucrurilor şi a sa însăşi în clipa în care priveşte bunurile pe care le posedă ca fiind o proprietate exclusivă a sa şi nu le vede ca daruri ale lui Dumnezeu, iar pe sine ca pe un administrator temporar al lor: „Ce ai pe care să nu-l fi primit?“ (I Cor. 4, 7).

Tăierea voii – jertfire a liberului arbitru

Iată de ce Ortodoxia, conştientă de dorinţa intrinsecă a omului de putere, pretinde celor care doresc desăvârşirea o ascultare necondiţionată sau „tăierea voii“. „Tăierea voii“ nu se adresează doar celor retraşi în mănăstiri. Nu înseamnă anularea sau anihilarea forţată, nici suspendarea temporară a ei. Ea reprezintă o jertfire a liberului arbitru – cel mai însemnat dar divin – sau renunţarea la voia personală pentru a face loc voii lui Dumnezeu în existenţa nevoitorului. Dovada supremă a exercitării libertăţii de voinţă este atunci când omul alege să nu facă nici o alegere proprie, ci să şi-o muleze după calapodul unei voinţe superioare.

„Duhul stăpânitor“ se recâştigă prin exerciţii care vizează stăpânirea de sine. El nu este însă rezultatul strict matematic al acestor practici, ci este şi un dar al Duhului Sfânt. De aceea se şi numeşte „duh“ întrucât este dăruit şi rod al conlucrării dintre om şi Dumnezeu (transpiraţia/inspiraţia). „Duh stăpânitor“ ai atunci când te simţi întărit şi înconjurat de harul Duhului Sfânt şi îţi vine să zici Psalmul 90 sau măcar un verset din el: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu“.

„Duh stăpânitor“ se obţine şi se menţine prin cumpătare faţă de lucruri, când mintea împărăţeşte peste gânduri şi se câştigă o stare de echilibru interior, de detaşare nepărtinitoare. Blândeţea în gesturi, privire, mers, vorbă este urmarea vizibilă a câştigării duhului stăpânirii: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţile lui“ (Ps. 131, 1). Astfel se creează condiţiile prielnice unui alt duh, celui al „deosebirii duhurilor“. Având acest „far“ al darului discernerii duhovniceşti, omul analizează toate sugestiile venite din partea gândurilor sale sau din exterior, cu vigilenţă, dar şi cu seninătate, deopotrivă. Dimpotrivă, pierderea acestui dar îl poate face pe om extrem de agitat, dar şi foarte încăpăţânat. Iuţimea, agitaţia, panica reprezintă tulburarea necesară derutării şi instalării pe „tron a diavolului“, dar şi o formă de cădere din starea de har în starea de păgânătate a sufletului. Cuvântul „panica“ vine de la zeul „Pan“ care, conform mitului, împrăştia groaza în posibilele victime prin urletele sale din adâncurile pădurii, cu scopul de a le intimida şi a le face astfel mai vulnerabile. De cealaltă parte, îndărătnicia (cerbicia) este rodul unei complete confuzii spirituale şi al unui blocaj duhovnicesc. Se manifestă prin obstrucţionarea tuturor sugestiilor venite de la ceilalţi din frica de a nu fi înşelat, dominat sau manipulat spiritual. De la o aparentă autosuficienţă această stare poate degenera şi se poate transforma în ceea ce medicina numeşte simplu: paranoia.

Psihologii au stabilit că între oameni nu există egalitate absolută în ceea ce priveşte puterea de influenţă şi conducere, nici măcar în cele mai „democrate“ familii. În orice comunitate de oameni, în ciuda acelor lideri recunoscuţi, formali sau informali, tot timpul va exista o luptă pentru putere, întâietate, supremaţie. Distribuirea inechitabilă a puterii este sursa mai tuturor războaielor, revoluţiilor şi revoltelor sociale ale omenirii. Însă, din păcate tot psihologii, mânaţi de „evanghelia succesului în toate“, au scris cărţi nenumărate despre cum să influenţezi sau să manipulezi pe ceilalţi pentru propriul beneficiu emoţional, social sau material. Dar dacă psihologia umanistă, care se insinuează din ce în ce mai mult ca o nouă religie în care este adorat sinele propriu în locul lui Dumnezeu, propune soluţii lipsite de etică prin care lumea să îţi cadă pur şi simplu la picioare, în ce constă totuşi vindecarea sufletului omenesc avid de putere?

Adevărat stăpân este cel care slujeşte, nu cel care profită!

Soluţia propusă de sfânta Biserică este slujirea cu dragoste. Acest concept a fost iniţiat şi pus în practică în mod desăvârşit de către Mântuitorul Hristos, Care a făcut ascultare până la abandonarea totală, adică „până la moarte şi încă moarte pe Cruce“ (Fil. 2, 8). Prin viaţa şi învăţătura Sa a oferit omenirii medicamentul ultim la boala dorinţei de putere ca rezultat al pierderii darului stăpânirii: „Care dintre voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă“ (Mt. 20, 26-27). „Spălarea picioarelor“ aproapelui reprezintă un semn sigur al victoriei asupra sinelui egoist. Iar cine a câştigat lupta cu sine însuşi nu se mai luptă cu ceilalţi. Numai după ce ai câştigat „duh stăpânitor“ şi ai devenit stăpân asupra ta însuţi, poţi sluji pe alţii. Altfel spus, nu slujeşti decât ca stăpân!!!

Aşadar, adevărat stăpân este cel care slujeşte, nu cel care profită! Şi ajunge să accepte slujirea ca soluţie doar cel care are dragoste: „Acolo unde domneşte dragostea nu există dorinţă de putere. Acolo unde predomină dorinţa de putere, dragostea dispare. Una este umbra celeilalte“ (Carl Jung). Iar cel care slujeşte cu dragoste a atins măsura desăvârşită poruncită de Apostolul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Gal. 6, 2).

Pr. Iulian Negru, Director Executiv – Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”, Sursa Ziarul Lumina

PS: Spor în toate cele bune!

Acest articol a fost publicat în Familiei Contemporane și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s