Imitarea în muzica psaltică românească


Secole de-a rândul muzica bisericescă bizantină, a înfrumuseţat cultul divin al Bisericii Ortodoxe, însoţind textul liturgic ca un veşmânt de mare preţ şi ridicând inimile şi minţile rugătorilor creştini-ortodocşi la tainele Cerului.

Când vorbim despre muzica psaltică trebuie să avem în vedere faptul că nu vorbim despre un simplu sistem de notaţie ci vorbim despre un sistem complex care exprimă o spiritualitate- cea ortodoxă.[1]

Deşi existenţa unei tradiţii în interpretarea muzicii psaltice pe teritoriul ţării noastre este de necontestat, totuşi, „seceta” care a caracterizat evoluţia muzicii psaltice în perioada comunistă şi-a spus cuvântul, lăsând urme adânci.

După căderea fostului regim şi implicit dobândirea libertăţii de exprimare, în toate domeniile vieţi publice, acest lucru s-a răsfrânt şi asupra muzicii bisericeşti mai ales în ceea ce privește modul de interpretare a muzicii psaltice, manifestându-se în mod pregnant două curente:

  1. un  curent de tip „grecizant”- caracterizat printr-o imitare excesivă (de cele mai multe ori de slabă calitate) a modului de interpretare a marilor psalţi greci gen Lycurgos Angehlopulos sau Theodoros Vasilicos;
  2. un curent de tip occidental- ce se caracterizează printr-o ultra-simplificare a modalităţii de interpretare a muzicii psaltice.

Fără a nega nici pe departe frumuseţea monodiei greceşti considerăm că anumite nuanţări sunt potrivite având în vederea tema propusă.

Astfel, în entuziasmul, de altfel normal, creat de posibilitatea de exprimare liberă, de dezvoltare a mijloacelor de circulaţie, de transmitere, a materialelor psaltice, s-a pierdut din vedere la acel moment un lucru esenţial: reîntoarcerea la tradiţa psalatică autentic românească, încercarea de redescoperire şi de resuscitarea a acesteia.

De cele mai multe ori, la începul mişcării de imitaţie extremă a modului de interpretarea a psalticii greceşti, tehnica psalţilor autohtoni a fost împropriată prin simpla audiţie a materialelor muzicale greceşti, modelul de interpretare (cu ornamentele aferente) fiind apoi imitat şi transpus în modul de interpreatare autohton.  Totuşi deşi prin imitaţie s-a putut însuşi tehnica de interpretare nu acelaşi lucru se poate spune şi despre stil, aici fiind unul din punctele nevralgice care trădează lipsa de originalitate a acestui mod de interpretare imitativ.

Stilul interpratativ al psaltilor greci are ca fond vocea în general baritonală a acestora, o caracteristică a modului de interpretare grecesc. Astfel de foarte multe, ori acest mod de interpretare, nu se pliază pe vocile pslalţilor români, de cele mai multe ori sunt mai tenorale şi mai flexibile.

Desigur nici nu trebuie minimalizat efortul depus în interpretarea monodiei bizantine de sorginte greacă, care, are nevoie de ornamente pentru a-şi revela bogăţia, deoarece nu se bazează pe puterea de expresie a armoniilor. Touşi o astfel de interpretare nu trebuie dusă la extrem.

Este quasi recunoscut că modul de interpretare „grecizat” nu îşi găseşte mereu reverberaţiile în sufletul auditoriului românesc. Dacă în sălile de concerte este foarte „gustat” totuşi, în biserici, în timpul sfintelor slujbe, nu este întotdeauna la fel de bine primit. În cel din urmă caz intervenind şi un alt aspect, anume lungimea cântărilor traduse din limba greacă, de provenienţă de cele mai multe ori athonită, care nu se „pliază” pe cultul ortodox român şi pe spiritualitatea română. Cântări de tipul „Heruvicelor duminicale” sau „praznicale”, a „Anixandarelor mari” etc., în care adesea o vocală se întinde pe mai multe pagini sunt străine tadiţiei liturgice româneşti.

O altă problemă pe care o implică acest mod de interprectare este cea a accentuării excesive a formei de interpretare ce duce la pierderea fondului. E o capcană în care cad adesea unii psalţii autohtoni, care, din dorinţa de a folosi cât mai multe ornamente, cu intenţia de a înfrumuseţa cântarea şi de a o face mai plăcută simţurilor, nu fac decât să obţină un efec contar. Un bughet prea „înflorat” de ornamente interpretative, de foarte multe ori, departe de al ajuta pe ascultător să se roage (căci în fond locul principal al muzicii psaltice este cultul divin şi apoi sala de concerte) îi distrage mai degrabă atenţia.

De asemenea nu de puţine ori pot fi ascultate interpretări în care textul devine indesluşibil datorită oranamentaţiei exagerate, pierzându-se în felul acesta tocmai elementul principal. Rolul muzicii psaltice nu este de a acoperi textul, de a-l trece în plan secun de dragul frumuseţii artistice a interpretării, lucru în total dezacord cu duhul otrodox autentic, ci de a ajuta textul liturgic să pătrundă în minte şi în inimă, e o „legănare a textului”.[2]

La acestă îmbrăcare a textului de către melodie un rol deosebit în are iasonul sau isocratima, care pote fi numit fundamentul pe care se foemeză melodia. Însă, şi în ceea ce priveşte modul de folosire a isocratimii se obeservă la ora actuală a o influenţă de origine gracească ce se traduce prin molosirea unui ison foarte „complicat”. Prin acesta ne referim la desele schimbări în linia melodică a isonului din cadrul aceleaşi partituri. Este cunoscut faptul că cel mai indicat este folosirea unui ison cât mai simplu, de obicei reprtezentat de nota de bază a glasului în care se cântă partitura. Un ison prea complicat nu face decât să deruteze atenţia ascultătorului şi să transforme melodia monodică în una armonică.

Un alt element demn de luat în considerare, de „igienă” muzicală, dacă îl putem numi aşa, ar fi conştientizarea faptului că oricât de mari ar fi strădaniile, modul de interpretare grecesc nu va putea fi imitat în totalitate oricât de iscusit ar fi un psalt oarecare. Acesta datorită în primul rând diferenţei de timbru vocal amintită mai sus. Diferenţa de factori climatici dintre cele două ţări, respectiv climatul temperat (mai umed şi mai rece) şi cel mediteranean (mai uscat şi ai călduros), este dovedit a fi un element extrem de important în formarea vocală a psalţilor. Deşi aceste diferenţe, împreună cu alţi factori de diferite  feluri, care fac ca vocile psalţilor greci să fie mai grave şi mai aspre, caracterizate prin printr-un ritm sacadat al interpretării, pot fi depăşite într-o oarecare măsură prin studiu intens şi exerciţiu, totuşi, ele nu vor putea fi niciodată eliminate în totalitate.

Dacă am făcut referiri la tendinţa actulă de imitaţie în interetare a muzicii bisericeşti trebuie să ne oprim şi asupra celui de al doilea curent menţionat la început, deşi tema abordată nu implică în mod necesar şi acest subiect, dar care, poate fi condiderată chiar mai dăunătoare fondului tradiţional al psalticii româneşti, anume tendinţa de simplificare excesivă a cântării sub influenţa muzicii religioase occidentale.

Simplificarea excesivă a cântării bisericeşti are rădăcini mai adânci fiind legată printre altele de problema uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră.[3] Măsura de uniformizare (ce a dus la o mutilare a muzicii psaltice) a avut ca temei încercarea de a face mai accesibilă credincioşilor cântarea bisericească. Deşi acest lucru s-a realizat într-o oarecare măsură totuşi s-a piredut prin acesta un tezaur întreg alcătuit cu greu care s-a mutat din strana bisericilor în rafturile bibliotecilor.

Caracterul complex al muzicii psaltice faţă de muzica bisericească corală introdusă în cult începând cu veacul al al XIX-lea[4], a determinat o prăpastie peste care s-a încercat zidirea unei punţi de legătură, prin uniformizarea cântării psaltice. Însă prin acesta s-a ajuns la o relativizare a ei, psaltica uniformizată ne putând fi decât cel mult un surogat al psalticii autentice.

Revenind la tematica centrală trebuie spus că în prezent se observă touşi o încercare, deşi încă timidă, de a se reveni la interpretarea autentică a muzicii psaltice în Biserica noastră. Acest lucru dovedeşte că s-a ajuns la o oarecare maturitatea interpretativă şi mai ales că, din dorinţa naturală de perfecţionare a tehnicii şi a stilului de interpretare, s-a constatat  imitaţia nu poate nicicum lăsa loc evoluţiei, creşterii, în materie de interpretare.

Bibliografie

  1. ALEXANDRU, Maria, Muzica se predă de la o inimă la alta, în „Ziarul Lumina”, ed. 17 oct. 2008;
  2. IONAŞCU, Pr. Lect. Univ. Stelian, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe române, sintaxă; formă şi stil; unitate în diversitate, în “Almanahul Episcoiei Giurgiului”, 2007.
  3. LUNGU, Prof. Nicolae, Problema transcrieri şi uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră, în “ST.”, nr. 3-4, 1956;
  4. PREDA, sabin, Despre muzica psaltică în general şi despre felul  în care s-a cântat şi se cântă ea la români, http://www.stavropoleos.ro/files/conferintaPolonia2.pdf, accesat la 12.01.2009.

[1] sabin PREDA, Despre muzica psaltică în general şi despre felul  în care s-a cântat şi se cântă ea la români, http://www.stavropoleos.ro/files/conferintaPolonia2.pdf.

[2] Maria ALEXANDRU, „Muzica se predă de la o inimă la alta” (interviu), în „Ziarul Lumina”, 17 oct. 2008, pag. 5.

[3] A se vedea: Prof. Nicolae LUNGU, Problema transcrieri şi uniformizării cântării psaltice în Biserica noastră, în “ST.”, nr. 3-4, 1956, pag. 241-249.

[4] Domnitorul Alexandru Ghica va lua iniţiativa înfiinţării primului cor bisericesc , sub conducerea arhimandritului rus Visarion, în anul 1836, mai tarziu acest tip de cantare bucurându-se de deplina susţinere a domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. (Pr. Lect. Univ. Stelian IONAŞCU, Cântarea din cultul Bisericii Ortodoxe române, sintaxă; formă şi stil; unitate în diversitate, în “Almanahul Episcoiei Giurgiului”, 2007, pag. 257).

http://www.prosanthropos.wordpress.com

Sursă imagine: fragment din cânatrea „Lumină Lină”, edidată la Mănăstirea Stavropoleos,

Spor în toate cele bune!

Acest articol a fost publicat în Psaltică și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Imitarea în muzica psaltică românească

  1. Bogdan Blandu spune:

    Sunt de acord ca imitarea stilului de interpretare grecesc(de dragul modei) nu este o solutie pentru revigorarea muzicii psaltice.Cat priveste modelele de psalti greci,imitati de tinerii cantareti romani,majoritatea sunt tenori:Angelopoulos,Vasilikos,Patras.Vocea tenorala este mult mai flexibila si predispusa la inflexiuni.De aceea multe formule au fost „infrumusetate” excesiv chiar de unii interpreti greci.Iar multi din interpretii romani cauta sa imite daca nu sa intreaca prin complicarea liniei melodice originale.Personal am descoperit prin practica de strana ce anume cantari mi se potrivesc! Si am observat ca pentru o voce baritonala compozitiile lui Dimitrie Suceveanu si Victor Ojog sunt cele mai adecvate! De ce? Pentru ca ei au avut voci baritonale.Linia melodica a cantarilor este linistita,fara salturi mari,fara excese de semne consunante,cu un ambitus care nu depaseste de multe ori 2 octave.Nu acelasi mod de compozitie se regaseste in cantarile lui Anton Pann si Macarie care erau tenori! Iar traducerile lor respecta intru totul originalul grecesc,mai ales in cantarile calofonice! Cred ca o solutie ar fi ca fiecare psalt sa-si aleaga un repertoriu care sa-i puna in valoare calitatile vocale!

    • andrei spune:

      Sunt de acord cu tine Bogdan.
      Ar fi o atitudine sănătoasă ca fiecare psalt să își aleagă compoziții care se potrivesc vocii sale. Am auzit de multe ori, și probabil și tu la fel, baritoni forțându-se să interpreteze partituri ca ale lui Vasilikos sau tenori ”căutând”, cu disperare un ”Di” de jos… pur și simplu nu merge… dacă am vorbi de coruri psaltice atunci lucrurile ar fi mai simple: multitudinea de voci face posibilă abordarea unei arii largi de partituri, însă, când vine vorba de interpretarea ”solo” nu mai e deloc așa…
      Cred însă că toate acestea țin și de o maturitate interpretativă: atât a muzicii psaltice românești în general, cât și a fiecărui psalt în particular… Nu?
      Mulțumesc pentru comentariul pertinet și te mai aștept și cu altele…
      Spor în toate cele bune!

  2. Eu as spune ca mai importante pentru interpretarea desavarsita a muzicii bizantine grecesti sunt traditia, cultura si trairea personala, decat vocea si factorul climatic. Sa privim numai exemplul parintelui Nectarie Protopsaltul care roman fiind i-a intrecut pe toti grecii in mestesugul cantarii incat a fost supranumit al doilea Cucuzel si recunoscut primul cantaret al Sfantului Munte. Cred ca nu trebuie sa fim stapaniti de anumite preconceptii vizavi de potentialul nostru.
    A imita nu este un pacat in procesul invatarii, dimpotriva este o conditie de ordinul intai in primii ani, mai ales cand nu exista un dascal adevarat. Problema apare atunci cand cantaretii nu constientizeaza, dupa o anumita perioada destul de lunga de acomodare, ca trebuie sa culeaga ce e mai bun de la fiecare psalt din jurul lor, nu sa copieze orbeste o singura persoana, oricat de „buna” sau renumita ar fi ea. Va imaginati ce monotona ar fi muzica bizantina daca am avea o tara doar de „vasilikosi”? Sa ne fereasca Dumnezeu! Unde ar mai fi atunci diversitatea, complementaritatea stilurilor interpretative, si ce s-ar alege de cantul athonit, cel mai ancorat, dupa cum se stie, in traditie?

    • Pr. Andrei spune:

      Vorbim de un fenomen complex. Atunci când am făcut referire la factorul climatic și la o anumită „construcție” a vocii nu am exclus tradiția, cultura și trăirea personală. Pe lângă factorii menționați de noi amândoi, mai sus, desigur și alții. Cât privește exemplul dumneavoastră, Nectarie Protopsaltul, este, din păcate, o excepție. Dacă am fi avut mai mulți ca el în decursul istoriei atunci altfel am fi dezbătut astăzi problema imitației în muzica psaltică.
      Ați sesizat bine unde este pericolul atunci când vine vorba de imitare și sunt întru totul de acord că diversitatea stilurilor interpretative (atâta timp cât interpretarea rămâne fidelă) este un câștig.
      Una peste alta, slavă Domnului că avem o așa comoară. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de ea și să o păstrăm cât mai aproape de sufletele noastre.
      Spor în toate cele bune!
      Pr. Andrei

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s