Zidul… blocarea şi ieşirea…


Nu stiu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i tin pe oameni la distantă. Zidul urma să fie un fel de granită – un fel de protectie. La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumusel, construit din pietrele pe care le găsisem în viata mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el si cădeau cu fata la pământ. Altii îl vedeau, dar treceau peste el si veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, asa că am mai înăltat zidul. Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau  îsi sprijineau bratele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Altii nu erau “genul” meu.  Chiar si atunci când am pus pietre ascutite pe marginea zidului, oamenii ăstia păreau că nu observă.

Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid si a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat si am decis să înalt zidul si mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat constructia, am devenit din ce în ce mai independentă si, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară…Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine si păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Altii stăteau si se uitau tristi la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau gelosi pe zidul meu si i-am detestat – pe toti… Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori zi.           

Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând si nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric si aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniste, întuneric si pustiu. Se auzeau doar soaptele propriilor amintiri…      Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri si diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la constructie îmi erau atât de dragi…  În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid si m-am cătărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare si am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfectiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros si prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?” Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a miscat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. si, în nemiscarea lumii mele sfărâmate, am stiut…Dumnezeu era acolo, o prezentă binecuvântată. Am stiut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simteam bucuria acestei prezente. Stiam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul si că asteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil. În sfârsit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator stia de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învete despre… greselile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.

Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o si am iubit-o atâtia ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (si asa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpătânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…)  Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simtit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică. Într-o zi un străin a intrat înauntru si mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem si că nu voi uita niciodată cât de părăsită si de singură mă simtisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am sters-o si am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.

Coplesită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine si de tot ceea ce El mă învătase, m-am asezat pe o piatră mare care îmi rămăsese si am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alti oameni lucrau la construirea propriilor ziduri si am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta.                              Frustrată, mi-am lipit fata de piatra pe care fusesem asezată. Era foarte mare si foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ti fata si uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul si am tresărit când mi-am văzut reflectia în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere.          Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine si voi sta si aici, în acelasi timp”. Am început să protestez: “Mai sunt si alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.

“Am spus că voi merge cu tine. Îti amintesti de floarea care ti-a căzut la picioare, de mâna care ti s-a întins, de străinul care ti-a arătat autocompătimirea?”

“Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”

“Atunci trebuie să pleci si să faci si tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se asteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Si, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”

Am plecat. Am văzut zidurile altora si, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri si inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuti si pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.

M-am întors la zidul meu si prezenta binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” si “indiferenta”.  Apoi, Dumnezeu a spu:

“Acum începi să întelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ti le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiesti în pace si întelegându-i pe toti acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”

Asa am continuat, încercând să ajut – uneori doar asteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.

de Gloria Jay Evans

Traducere de Ioana Ciobanu

Sursă text: primit prin mail

Sursă imagine: freedigitalphotos.net

Comentariu:

Un text foarte sensibil, ce exprimă o realitate tragică…

În calitate de consilier am întâlnit foarte multe persoane care se baricadează în spatele unui zi şi am văzut cât este de grea încercarea de a ieşi de după el, de a-l dărâma cărămidă cu cărămidă şi de a lăsa lumina să pătrundă…

Am văzut şi ce înseamnă parcurgerea drumului recupărării din dependenţă şi codependenţă cu şi fără a-l avea pe Dumnezeu alături… diferenţele sunt enorme…şi spun cu toată covingere: cine îl are pe Dumnezeu alături păşeşte mai uşor pe calea recuperării iar cine nu… se împiedică adesea…

Spor în toate cele bune!

Acest articol a fost publicat în Crâmpeie de gânduri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s