Predică la Duminica I- a din Postul Mare – Duminica Ortodoxiei


Ne găsim astăzi la sfârşitul primei săptămâni a postului mare, în Duminica Ortodoxiei   sau a dreptei   credinţe, În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită   a acelora   care erau împotriva cinstirii Sfintelor   Icoane   şi care   ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească   şi   că   icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile   creştine, În zadar le spuneau creştinii ortodocşi   acestor rătăciţi   ca cinstind sfintele icoane, nu cinstesc  nici   lemnul, nici culoarea, ci pe sfântul care este   în icoană,   căci  lupta aceasta   a devenit   tot mai   aprigă.   Începând   din anul 725, în timpul împăratului bizantin   Leon   Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite, să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a marelui post. Iată de ce sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe şi de ce Duminica   de   astăzi este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată clar ce însemnătate   au   sfintele icoane pentru   viaţa   noastră   religioasă,   pentru    viaţa noastră de creştini.

Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu însuşi a preamărit o icoană, care este cea mai simplă si mai nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. Citind însă din Faptele Apostolilor ne putem da seama că : „Credincioşii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau” (Faptele Ap. V, 15—16).

Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile necurate au încetat. Iată ce putere avea chiar la leagănul creştinismului o umbră, această icoană a chipului omenesc, nefăcută de mână de om. Prin aceasta, Dumnezeu însuşi a introdus icoanele în Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ. Şi astăzi vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos, vedem şi pereţii bisericilor împodobiţi cu chipurile sfinţilor. Care este rostul   lor ?   Noi   ştim,   că   din   diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce   sunt departe   de noi, sau ne-au părăsit cu totul, plecând în lumea de dincolo,  nimic  nu  ne   emoţionează  cu  atâta  putere  inima noastră ca fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut   părinţii, mama care-şi jeleste  copilul   iubit,   sau   soţul, privesc la fotografiile celor decedaţi şi simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă   sunt iarăşi   aproape de ei, simt o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui să fie şi cu icoanele bisericeşti.  Prin  ele,  Biserica  vrea  să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite     pe    icoane,     să     ne     aducă     aminte     de virtuţile lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea, laudă şi cinste, fiindcă prin această laudă şi cinste,   îl preamărim   pe Însuşi   Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe  fotografiile  părinţilor  şi  ale  prietenilor    noştri, cu atât mai scumpe trebuie să ne fie icoanele   sfinte   şi cine ştie privi o icoană sfântă cu ochiul credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care   îl aduce   ea. Despre Sfântul Grigorie de Nissa ni se spune că ori de câte ori privea icoana lui Avraam, care din ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu   voia   să junghie   pe fiul   său Isac, totdeauna era mişcat până la lacrimi. Istoria bisericească  ne-a  păstrat  amintirea multor  întâmplări,  care ne dovedesc puterea cea mare a icoanelor asupra inimii omeneşti. Ea ne spune, printre altele,   că un tânăr   din părinţi bogaţi, trăind timp mai îndelungat o viaţă în desfrâu, a văzut o dată într-o biserică   icoana   căinciosului împărat David vărsând pentru greşelile lui şiroaie de lacrimi, pe care un înger le prindea într-un vas de aur. Iar sub icoană erau scrise cuvintele fericitului Augustin : „David a păcătuit numai o dată şi a plâns întotdeauna. Iar tu păcătuieşti întotdeauna şi nu plângi niciodată”. Icoana şi cuvintele acestea au mişcat aşa de profund inima tânărului, încât el, chiar din acea clipă a început o altă viaţă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi de un deosebit folos sufletesc pentru creştinul care le priveşte   cu ochiul   credinţei. Iată, deci, rostul   icoanelor cu care se impodobeste lacasul dumnezeiesc.   Iată pentru ce Biserica ne învaţă să le cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci mari foloase   sufleteşti,   iată   de   ce înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu salbe de   aur şi iată de ce creştinii evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane candele şi lumanări. De aici   şi obiceiul vechi creştinesc   de   a sfinţi   icoanele,   înainte de a le aşeza la locul lor.

Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor… Mirii care au primit Sfânta Taină a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele icoane.

Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte.

De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul postului mare, este o zi de bucurie, pentru că ne aduce aminte de ziua în care sfintele icoane au fost readuse cu mare alai în sfintele noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria pe care o avem, de creştini faţă de sfintele icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, vor rămane de ruşine, ca şi înaintaşii lor, cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne întotdeauna odoare scumpe inimilor creştine şi mijloace alese pentru preamărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

(De Pr. Dr. O. POP)

Spor în toate cele bune!

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Predică la Duminica I- a din Postul Mare – Duminica Ortodoxiei

  1. Romulus spune:

    o predica frumoasa. felicitari!! o mica observatie insa..” În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi ..” -in urma cu 1200 de ani erau crestini -nu ortodocsi, nu catolici etc. Cuvantul Domnului se adreseaza tuturor la fel si al domniei voastre.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s