Și părinții trebuie să își ceară iertare


De multe ori am asistat la scene a căror urmare logică ar fi fost ca părinții să își ceară iertare față de copii, însă, din păcate, nu pot spune că am asistat la tot atâtea cereri de iertare.

Mereu am considerat că părintele trebuie să își ceară iertare atunci când greșește, lucru care, împotriva convingerilor generale, nu îi slăbește deloc autoritatea în fața copilului, ci dimpotrivă, i-0 întărește. Chiar ieri am fost pus în situația de a face acest lucru în fața fiului meu și am făcut-o fără nici o ezitare. Asta mă ajută să îmi amintesc mereu că sunt oricând supus greșelilor și că în relația cu copilul meu nu trebuie să plec de la premisa că eu am întotdeauna dreptate. Dincolo de asta sper ca așa, să îl învăț că a-ți cere iertare și a ierta e unul din darurile pe care Dumnezeu ni le-a  lăsat, nu doar prin cuvânt, ci și prin fapta Sa.

Legat de subiectul acesta al iertării în relația părinte – copil, vă propun articolul de mai jos:

„De multe ori, părinţii fac eforturi mari pentru binele copiilor sau pentru ceea ce cred ei că este spre binele copiilor. Sacrifică de la bani, stare de odihnă, de relaxare, confort de moment, până la unele visuri personale sau profesionale. Toate acestea le creează multora dintre părinţi sentimentul că deţin dreptatea absolută în raport cu copiii sau că, şi în situaţiile în care greşesc, sunt total justificaţi.

Din acest motiv, de foarte multe ori, în situaţiile în care greşesc faţă de copiii lor, părinţii fie nu găsesc necesar, fie pur şi simplu nu pot să îşi ceară iertare de la aceştia. Le este mai uşor să apeleze la argumentul autorităţii – „este mai bine pentru că aşa spun eu“ – sau să facă apel la sentimentul de recunoştinţă al copilului – „după tot ceea ce am făcut pentru tine asta e răsplata?!“. De multe ori, există profund înrădăcinată convingerea că a-l determina pe copil să se conformeze în totalitate spuselor părintelui, chiar şi în situaţiile în care acesta din urmă nu are dreptate, reprezintă o dovadă de ascultare, de bună educaţie. O astfel de atitudine nu duce însă în timp decât la reprimarea propriilor opinii, propriei personalităţi, la acumularea de resentimente şi tensiuni sau la rebeliune şi la conflicte deschise cu părinţii.

Prin a-şi cere iertare faţă de copil părintele îl învaţă lecţia onestităţii

Este important să nu uităm că relaţia dintre părinte şi copil este pentru acesta din urmă cea dintâi şcoală a vieţii, care lasă urme mai adânci decât toate celelalte şcoli ce vor urma. Aici, copilul deprinde primele valori, primele modele, ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce înseamnă să fii om de caracter. Din acest punct de vedere, a-ţi cere iertare în faţa copilului tău, în momentul în care ai greşit, îl ajută să înţeleagă că este o persoană valoroasă, care merită respectul, îl învaţă să îşi ceară la rândul său iertare, când greşeşte. Copilul, viitor adult, devine astfel capabil, în situaţiile în care greşeşte, să-şi poată recunoaşte greşeala pe care a făcut-o faţă de semenul său. Mai mult decât atât, el poate fi receptiv şi poate înţelege durerea pe care a provocat-o celuilalt, în loc să caute cu înverşunare să îşi găsească sie însuşi scuze şi motive şi să se justifice. Învaţă încă de mic faptul că sentimentele fiecăruia contează mai mult decât cel care are ultimul cuvânt, cel care îi determină pe ceilalţi, cu orice chip, să îi adopte opiniile. Prin a-şi cere iertare faţă de copil în momentul în care greşeşte, părintele îl învaţă lecţia onestităţii într-un mod în care nici o altă carte nu îl poate învăţa. Astfel, copilul înţelege, din cele trăite, că a-ţi cere iertare pentru greşelile făcute nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de demnitate, că iertarea aduce cu sine detensionarea, eliberarea şi nu umilinţa. De asemenea, copilul învaţă să aibă încredere în ceea ce simte, să înţeleagă ceea ce îi face bine şi ceea ce îi face rău şi cum să spună lucrul acesta fără a-l jigni pe cel din faţa sa.

Nici părinţii nu sunt perfecţi

Indiferent de numeroasele calităţi pe care le are, nici un părinte nu este perfect şi ar fi o povară covârşitoare să încerce să fie, negându-şi dreptul de a greşi şi posibilitatea de a învăţa din propriile greşeli. Singurul efort care merită făcut este de a se opri în momentul în care relaţia cu copilul devine tensionată, atunci când acesta îi reproşează anumite lucruri, şi de a analiza obiectiv situaţia. Dacă înţelege că a greşit, este bine să lupte cu orgoliul propriu, pentru a reuşi să-şi ceară iertare de la copil, în loc de a lupta cu copilul pentru a-şi satisface orgoliul. Uneori, dacă părintele nu reuşeşte să tragă această linie, ceea ce urmează în relaţia cu copilul se clădeşte pe resentimente, tensiuni exprimate sau înăbuşite, care vor răbufni la următoarea ocazie.

„Am fost impresionată că tatăl meu şi-a recunoscut greşeala“

Despre importanţa acestor momente ne vorbeşte şi următoarea mărturie a Mariei, în vârstă de 41 ani: „Eram mică, aveam 7 ani, când tatăl meu mi-a dat o palmă. Crezuse că am pierdut nişte chei în timp ce mă jucam şi era foarte îngrijorat. Peste jumătate de oră le-a găsit şi şi-a dat seama că nu fusese vina mea. Atunci s-a apropiat, s-a aşezat lângă mine şi şi-a cerut iertare. Vedeam cât de ruşinat se simte şi cât de mult regretă. M-am simţit impresionată şi mândră în acelaşi timp că tatăl meu recunoaşte greşeala şi mă roagă să îl iert. S-au mai întâmplat multe de atunci între mine şi tata, iar multe au fost departe de a fi perfecte. Mie îmi rămâne însă foarte vie în minte amintirea asta şi sentimentul că sunt valoroasă, importantă, pe care l-am trăit atunci.“

De asemenea, cât de puternic, de persistent în timp este sentimentul de revoltă, nedreptate, în situaţiile în care părinţii nu îşi recunosc vina, ne relatează Mihaela, în vârstă de 36 ani: „Aveam 14 ani, eram în vacanţă şi am mers să mă întâlnesc cu o prietenă pe care nu o mai văzusem de mult timp. Între timp, mama, care fără să ştiu eu mă aştepta acasă, s-a speriat, crezând că mi s-a întâmplat ceva rău. Când am ajuns, m-a bătut, mi-a spus că am greşit, dar nu mi-a explicat ce anume. De fapt, după ani, mi-am dat seama că frica a fost cea care a împins-o să mă bată. Nu mi-a spus niciodată că a greşit, nu şi-a cerut iertare. Deşi au trecut mulţi ani, timp în care mama a devenit cea mai bună prietenă a mea, sentimentul de umilinţă şi revoltă de atunci s-a stins cu greu.“

de Dana Alecu

Sursa: Doxologia

Spor în toate cele bune! Hristos a inviat!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Crâmpeie de gânduri. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Și părinții trebuie să își ceară iertare

  1. Pingback: Iubirea conditionata si pedepsele | ProsAnthropos…

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s