Predică la prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae


sf_nicolae

Foto:crestinortodox.ro

,,Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul LXVII, 36)

Ne-am adunat astăzi ca să prăznuim – cu laude, cu cântări şi cu rugăciuni – pomenirea din fiecare an a unuia din cei mai mari luceferi ai creştinătăţii, pe Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi făcătorul de minuni, podoaba ie­rarhilor, miluitorul săracilor, ocrotitorul celor fară ajutor, mângâ­ietorul celor fără bucurie şi nădejdea celor întristaţi.

Şi pentru că nimeni nu trece pe lângă izvor cu apă curată şi bună de băut fără să soarbă dintr-însul, să ne scuturăm şi noi, pentru o clipă, de povara lumeştilor griji şi preocupări, pentru a zăbo­vi puţin în apropierea acestui mare sfânt şi a sorbi din viaţa lui minunată învăţătură şi îndemn pentru viaţa noastră.

Sfântul Nicolae s-a născut spre sfârşitul veacului al II-lea, în oraşul Patara din Lichia (Asia Mică), din părinţi creştini şi de bun neam, cu numele de Teofan şi Nona. Aceştia şi-au crescut copilul in frica lui Dumnezeu şi l-au dat la şcoală să înveţe carte. De mic, sfântul dovedea o râvnă şi dragoste spre învăţătură. De aceea, un unchi al său, care era pe atunci episcop, îl luă pe lângă sine şi-i ajută să se adâncească în cunoaşterea învăţăturii creştine. Pentru înţelepciunea şi virtuţile lui, Nicolae, rămas orfan încă de tânăr, a fost făcut preot. Apoi, a îmbrăţişat viaţa călugărească, fiind che­mat şi aşezat stareţ la o mănăstire, cu numele de Sion, întemeiată de unchiul său. Aici, el introduse buna rânduială a vieţii călugă­reşti de obşte.

După puţin timp, dorind cu înfocare să vadă Locurile Sfinte şi să se închine la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, a cerut binecuvântare de la unchiul său şi a plecat în Ţara Sfântă, unde a rămas mai multă vreme.

Între timp, murind unchiul său, care era episcop al cetăţii Mira, Nicolae a fost ales episcop de către poporul din cetate. Ca epis­cop, el a fost un adevărat păstor al turmei sale. S-a făcut pe sine pildă credincioşilor, cu viaţa sa curată şi sfântă.

A rămas tot atât de modest şi de smerit ca şi înainte de a fi ales episcop, ducând o viaţă cu adevărat călugărească, plină de curăţie, de smerenie şi de simplitate. Umbla îmbrăcat ca un călugăr sărac, mânca puţin – aproape numai legume -, dormind tot atât de puţin, pe un pat sărăcăcios de scânduri goale, şi se nevoia tot timpul cu postul, cu rugăciunea şi- cu privegherea. Tot ce-i era de prisos dă­ruia săracilor; ba se lipsea şi de unele lucruri care i-ar fi fost de tre­buinţă, numai ca să poată face bine şi să umple lipsurile altora. Alergau la el toţi sărmanii şi flămânzii, bolnavii şi necăjiţii din ce­tate şi din împrejurimi, cerându-i ajutor, povaţă, sprijin sau mângâ­iere; nici unul n-a ieşit de la el neajutat, nemângâiat, neîntărit sau nemulţumit. De la o vreme, s-a abătut asupra creştinilor din vremea aceea prigoană cumplită, pornită din porunca păgânilor împăraţi Diocleţian şi Maximilian. Tiranii prigonitori l-au luat atunci şi pe Sfântul Nicolae, l-au bătut şi l-au pus la grele cazne, silindu-1 să se lepede de credinţa creştină şi să jertfească idolilor păgâni. Sfântul a răbdat toate, cu seninătate şi tărie, dar de Hristos nu s-a lepădat şi a fost aruncat în temniţă. S-a îndurat însă Bunul Dumnezeu de a ridi-cat la cârma împărăţiei romane pe Sfântul împărat Constantin, ca­rele a dat libertate creştinilor. S-a întors atunci şi Sfântul Nicolae în mijlocul turmei sale dragi. A pus să se rezidească sfintele locaşuri dărâmate de păgâni şi a făcut totul pentru a şterge cât mai curând urmele prigoanei îndurate de creştini. La anul de la Hristos 325, când s-a adunat la Niceea cel dintâi sobor al episcopilor din toată creştinătatea de atunci, s-a dus acolo şi Sfântul Nicolae şi a apărat cu dârzenie dreapta credinţă împotriva rătăcirilor ereticului Arie. A păstorit apoi turma, cu aceeaşi grijă şi dragoste părintească, până la adânci bătrâneţi. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, s-a retras în mănăstirea Sion, unde, în tinereţe fusese stareţ, şi acolo, slăbit de muncă şi de nevoinţele pustniceşti cu care-şi strunise toată viaţa trupul firav, s-a stins ca o lumânare, trecând la Domnul, în ziua de 6 decembrie, cu cuvintele: „Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu!”. Era cam prin anul 350.

Mulţi, ca stelele de pe cer, sunt sfinţii care au strălucit în cursul istoriei creştine şi care împodobesc azi cu numele lor calendarul nostru. Unii au strălucit prin tăria cu care au propovăduit, au măr­turisit şi au apărat credinţa creştină – uneori până la jertfa; alţii, prin înţelepciunea şi ştiinţa lor, alţii prin iscusinţa lor de întemeie­tori şi organizatori ai vieţii creştine, mai toţi, prin curăţia şi sfin­ţenia vieţii lor.

Sfântul Nicolae străluceşte însă între ceilalţi sfinţi creştini ca un luceafăr între stele. El este unul dintre sfinţii cei mai mult cin-ştiţi de toată creştinătatea. Dar care este virtutea principală prin care a strălucit acest mare sfânt şi pentru care noi creştinii îl cin­stim atât de mult? Este marea sa iubire pentru credincioşii simpli, săraci şi trudiţi, pe care i-a păstorit cu grijă, cu credinţă şi cu du­rere de inimă. Sfântul Nicolae este chipul desăvârşit al păstorului celui bun, care – după cuvântul Mântuitorului – şi-a pus sufletul său pentru oi (Ioan X, 11, 15) – vezi şi condacul din slujba sfântu­lui, în Mineiul pe decembrie). Ca episcop, Sfântul Ierarh Nicolae s-a purtat nu ca un stăpân, ci ca un părinte, povăţuitor, ajutător, mângâietor şi sfmţitor al turmei încredinţată lui spre păstorire. Avea o inimă de aur, plină de bunătate, de blândeţe, de milă şi de iubire. încă de mic îi plăcea să facă numai bine în jurul său. S-a jertfit pe sine, pentru ca să fericească şi să mântuiască pe credin­cioşii săi. A trăit în sărăcie, ca să umple cu prisosul său lipsa al­tora; s-a lipsit pe sine, ca să dea altora; s-a smerit pe sine, ca să fie pildă tuturor. S-a uitat cu desăvârşire pe sine însuşi, fiindcă necontenit s-a gândit numai la alţii şi le-a purtat de grijă. A fost pen­tru turma lui un părinte bun, blând şi blajin.

A împlinit cuvintele Mântuitorului: „Milă îmi este de norod… ” (Matei XV, 42 şi Marcu VIII, 2). De aceea, toată viaţa lui a fost o continuă jertfire şi dăruire de sine pentru binele şi mântuirea cre­dincioşilor lui dragi. Şi casa, şi masa, şi punga, şi inima i-au fost veşnic deschise la suferinţa şi necazurile altora. Ca atâţia alţi sfinţi, şi Sfântul Nicolae a înţeles cuvântul Mântuitorului, că: ,,mai fericit este a da decât a lua” (Fapte, XX, 35); a ştiut că nu este alt mijloc de a câştiga iubirea, încrederea şi cinstirea popo­rului decât acela de a te apropia de inima lui prin fapte concrete de iubire, de milă şi de ajutorare.

Multe sunt faptele de iubire şi de milostenie creştină săvârşite de Sfântul Nicolae. Iată numai câteva din ele: când a plecat la Ie­rusalim, sfântul a împărţit săracilor toată averea moştenită de la părinţi. O dată, neavând ce să dea celor ce veneau la el după aju­tor, şi-a vândut o parte din cărţile de care avea nevoie, precum şi odăjdiile cu care slujea, iar banii i-a împărţit săracilor. Altă dată, a auzit că un prieten sărac, cu trei fete de măritat, nu le putea căsă­tori, neavând ce să le dea zestre şi, de aceea, se hotărâse să le facă desfrânate. Sfântul 1-a mustrat cu asprime, dar în prima noapte s-a dus pe furiş la casa nefericitului părinte şi i-a lăsat pe fereastră o pungă plină de bani, ca zestre pentru prima fată; în noaptea ur­mătoare, a dus a doua pungă, iar a treia noapte a făcut la fel, smulgând astfel din ghearele mizeriei şi ale pierzării pe cele trei fecioare. Când o secetă s-a abătut peste eparhia lui, Sfântul Nico­lae a salvat-o de la foamete, cumpărând grâu şi împărţindu-1 el în­suşi populaţiei nevoiaşe şi celor flămânzi. Altă dată, prinzând de veste că trei tineri de bun neam, dintre credincioşii lui, au fost în­temniţaţi pe nedrept şi osândiţi la moarte, Sfântul Nicolae s-a dus la guvernatorul locului şi la însuşi împăratul Constantin cel Mare şi nu s-a lăsat până când nu i-a salvat de la osânda nedreaptă.

Pe scurt, Sfântul Nicolae a fost ajutătorul celor sărmani, mân­gâietorul celor necăjiţi, ocrotitorul şi sprijinitorul celor nedreptă­ţiţi, izbăvitorul celor în primejdii, tuturor părinte şi pildă de urmat (Acatistul Sfântului Nicolae în Ceaslov).

De aceea, şi credincioşii l-au răsplătit cu iubirea lor, cu admira­ţia şi cinstirea lor pe care i-au dovedit-o cu prisosinţă nu numai o dată. Când sfântul s-a întors de la Ierusalim, clerul şi căpeteniile oraşului Mira nu erau hotărâţi pe cine să aleagă ca episcop după ce scaunul rămăsese vacant, dar poporul simplu, căruia Sfântul Ni­colae îi făcuse atâta bine chiar până atunci, 1-a aclamat într-un glas ca episcop, încât ceilalţi n-au avut decât să confirme alegerea făcu­tă de popor. Când s-a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor, pri­gonitorii l-ar fi ucis pe sfântul episcop dacă nu s-ar fi temut de mâ­nia norodului, care şi-a însoţit păstorul cu dragoste şi nu 1-a părăsit nici la uşile temniţei. Iar când sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, a fost plâns şi regretat nu numai de toţi credincioşii săi. ci şi de puţi­nii păgâni care mai rămăseseră prin părţile acelea. Şi la scurtă vre­me după moartea lui, au început să-1 cinstească după cuviinţă, ca pe un sfânt, iar pomenirea lui s-a întins şi a rămas neştearsă în su­fletele şi amintirea creştinilor din toate locurile şi din toate timpu­rile. Dar Sfântul Nicolae a fost răsplătit pentru bunătatea, iubirea şi blândeţea lui nu numai cu dragostea şi cinstirea oamenilor aici pe pământ, ci şi cu fericirea veşnică în ceruri, după moartea sa. Căci „Dumnezeu este iubire” – precum spune Sfântul Evanghelist loan (I loan, VI, 16) şi de El ne apropiem mai întâi de toate prin iubire. Iubind pe oameni, ne apropiem de Dumnezeu. Şi Sfântul Nicolae este unul dintre cei ce s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, tocmai pentru că a iubit mult pe semenii săi. Iar iubirea lui faţă de oameni a fost atât de mare, încât ea se prelungeşte dincolo de limitele vieţii sale pământeşti. De acolo, din ceruri, cu trecerea de care se bucură în faţa lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae ajută încă pe aceia care i-au fost atât de dragi în viaţă; pe toţi cei săraci, bolnavi şi suferinzi, umiliţi şi asupriţi, în care el a văzut totdeauna pe nişte fraţi mai mici ai lui Hristos însuşi (Matei XX, 40, 45) şi care cinstesc pome­nirea lui rugându-i-se cu credinţă şi inimă curată.

Într-adevăr, fraţilor, pentru marile virtuţi, Sfântul Nicolae s-a învrednicit de darul facerilor de minuni; creştinătatea ortodoxă îl pomeneşte şi-1 cinsteşte ca pe un mare făcător de minuni. Dintre multele minuni făcute de el după moarte voi pomeni doar una, scrisă şi în cărţile noastre bisericeşti. Un creştin din Constantino-pole, vrând să plece într-o călătorie îndelungată pe mare, s-a dus mai întâi într-o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, rugându-se fierbinte sfântului să-i fie într-ajutor spre săvârşirea cu bine a că­lătoriei. Şi-a luat apoi rămas bun de la rude şi prieteni şi s-a suit în corabie. Peste noapte s-a iscat o furtună înfricoşătoare. Marea s-a învăluit de valuri înfuriate şi corabia era în primejdie să se înece. In învălmăşeala care s-a produs printre călători, creştinul nostru a alunecat din nebăgare de seamă şi a căzut în valuri; nimeni nu i-a putut da nici un ajutor. Simţind cum se afunda în adâncul apelor, doar atât a putut striga nefericitul: „Sfinte Nicolae, ajută-mi!” Şi atunci, o! minune! Furtuna s-a potolit ca prin farmec, iar omul nostru s-a pomenit dintr-o dată în mijlocul casei lui. Apa îi curgea şiroaie de pe haine, iar cei din casă au rămas nedumeriţi de mirare şi groază, ştiindu-1 plecat pe mare. El însuşi nu ştia ce se petrecu­se cu sine. până ce nu s-a dezmeticit şi a putut povesti ce i se în­tâmplase. S-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul. îm­păratul însuşi şi patriarhul au chemat la ei pe creştinul acela de au auzit din gura lui însuşi minunea.

De atunci, corăbierii l-au luat pe Sfântul Nicolae ca ocrotitor şi păzitor al lor. Câţi dintre ei nu l-au chemat în ajutor atunci când s-au aflat în primejdie de înec!

Sfântul Nicolae a lăsat peste veacuri amintirea frumoasă, trai­nică şi durabilă a unui mare păstor, părinte, ocrotitor şi binefăcă­tor al turmei încredinţate lui spre păstorire, vajnic mărturisitor al lui Hristos, apărător al dreptei credinţe şi mare făcător de minuni. Viata lui minunată ne învaţă mai ales un mare adevăr, care nu tre­buie uitat: cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înşine şi vom face din viaţa noastră un altar de jertfă pentru binele şi fericirea seme­nilor noştri, cu atât ne vom înălţa mai sus în preţuirea şi în iubirea semenilor pe pământ şi cu atâta vom plăcea mai mult lui Dumne­zeu sus în ceruri. Precum spune una din cântările bisericeşti alcă­tuite în cinstea lui: „Sfântul Nicolae a câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate” (Troparul Sfântului Nicolae).

Suntem aci pentru ca să cinstim pomenirea lui. Dar cel mai bun chip de a cinsti cu adevărat pe sfinţi este să le urmăm pilda şi să ne sârguim a fi ca ei. Cea mai mare şi mai curată bucurie pe care le-o putem face sfinţilor este aceea de a le imita viaţa, împodobin-du-ne cu virtuţile lor şi făcând faptele lor. Vreţi, deci, să împletiţi o cunună de laudă măritului sfânt de astăzi? Fiţi buni şi blânzi ca el; fiţi drepţi şi smeriţi cum a fost el; risipiţi în jurul vostru numai bine, ajutor, mângâiere şi bucurie, aşa cum a făcut el. Căci, dacă toţi cei ce au purtat şi poartă numele de creştini ar fi făcut aşa, ar fi pierit de mult din lume nedreptatea şi asuprirea dintre oameni, ura şi războaiele care aduc cu ele atâta distrugere şi pustiire, ne­norocire şi suferinţă. Cu asemenea creştini, s-ar fi statornicit de mult pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, adică domnia dreptăţii sociale, a iubirii şi a păcii, pentru care au luptat sfinţii în viaţa lor şi pentru care luptăm şi noi astăzi cu atâta însufleţire!

Mărite Sfinte Nicolae! Cu puterea şi harul pe care l-ai câştigat înaintea feţei lui Dumnezeu, ascultă glasul celor care îţi poartă cu vrednicie sfinţitul tău nume! Ajută şi ocroteşte pe toţi acei care s-au adunat astăzi în sfintele biserici, pentru a-ţi aduce prinos de laudă şi ţi se roagă cu credinţă! Fereşte ţara aceasta şi lumea toată de pustiirea războaielor, de foamete, de boli şi de tot răul! Fă să se aprindă în sufletele tuturor oamenilor virtuţile tale şi harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să se stingă vrăjmăşia şi neînţelegerile dintre oameni şi popoare şi să se realizeze astfel împărăţia păcii, a înţelegerii şi a iubirii.

 Sursă text: Pr. Prof.  Dr. Ene Branişte (Glasul Bisericii, nr. 11, 1958, pp. 1030-1034).

Spor în toate cele bune!

Pr. Andreip

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s