Predică la Duminica a 27- a după Rusalii – minunea vindecării femeii gârbove


Sfânta Evanghelie (Luca XIII, 10-17) istoriseşte vindecarea de către Mântuitorul, a femeii gârbove de optsprezece ani. în continuare, am ascultat cuvintele cu care Domnul stig­matizează, certându-i, pe căpetenia sinagogii şi pe cei asemenea lui. Aceştia, voind să proclame păcat vindecarea minunată, într-o zi de sâmbătă, a femeii gârbove de optsprezece ani, îl învinovă­ţeau că ar călca legea dumnezeiască, săvârşind aceasta în ziua Sabatului. Mântuitorul le dovedeşte că răutatea lor îi împiedică să mai judece drept şi de aceea nu mai înţelege contradicţiile în care se situează prin chiar acuzaţiile lor.

Aceşti făţarnici îngrijeau vitele lor în ziua Sabatului, după cu­viinţă, dar, în acelaşi timp pretindeau că Domnul a greşit tămă-duind în această zi o „fiică a lui Avraam”. Ei dezlegau vitele de la iesle ca să le adape, dar se indignau de faptul că Domnul o dezle­gase de legăturile diavoleşti care o ţineau gârbovă.

Interesul lor îi obliga să dezlege vitele după câteva ore, dar lip­sa de milă faţă de nenorocirea unei fiinţe omeneşti îi făcea să osândească tămăduirea, într-o zi de sâmbătă, a femeii după opt­sprezece ani de suferinţă.

Priveliştea pe care ne-o dă Sfânta Evanghelie de astăzi este ast­fel dintre cele mai înălţătoare şi eficace: de o parte vedem pe fe­meia gârbovă, al cărei curaj şi a cărei credinţă fuseseră puse la o îndelungată încercare; la marginea prăpastiei deznădejdii ei, ve­dem pe Mântuitorul, ale cărui cuvinte simple, pline de duioşie, îi vestesc tămăduirea. De altă parte vedem pe orbul care nu vrea să vadă evidenţa însăşi: şi nu e orbire mai rea decât a aceluia care nu vrea să vadă. Această rea-voinţă a căpeteniei sinagogii nu are de­cât o singură explicaţie: orgoliul care ne face ca având ochi să nu vedem şi având urechi să nu auzim.

Sfânta Evanghelie mai adaugă că cei de faţă îl aprobau pe Domnul şi se bucurau de toate lucrurile minunate pe care le făcea El. Din cuvintele pe care El le-a rostit cu acest prilej şi din faptele sale minunate reiese limpede pentru creştini datoria de a face bi­nele oricând şi iară amânare.

Această obligaţie ni se pare firească, chiar numai dacă ne gân­dim că toţi suntem fii ai Tatălui ceresc şi fraţi între noi. Dar noi, creştinii, trebuie să manifestăm faţă de semenii şi fraţii noştri ace­eaşi dragoste plină de jertfelnicie faţă de ei, ca şi Iisus Hristos. într-adevăr, din clipa în care ne-am botezat, noi actualizăm în su­fletele noastre în chip duhovnicesc moarte şi viaţa Lui – moartea spre viaţă! Aşa ne învaţă Sfântul Pavel: „Ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez aşa încât, după cum Hristos a înviat din morţi, prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vie­ţii că dacă ne-am făcut cu El o singură tulpină, întru asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi învierii Lui” (Romani VI, 4-5). Noi suntem altoiţi pe El, zice tot Stântul Apostol Pavel şi noi, ra­muri ale vieţii sfinte, curge seva vieţii veşnice (Romani XI, 16), pentru ca să „ne prefacem în aceeaşi asemănare, din mărire în mărire, precum este de la Domnul” (II Corinteni III, 18).

Prin credinţa în El L-am primit la botez, moartea Lui facân-du-se moartea noastră pentru păcat, pentru Satana şi lucrările lui. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Acest act iniţial al botezului ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Iisus Hristos, ba ne-a şi pri­mit în Trupul Său Tainic, ca membre ale Bisericii Sale, însufleţite de Duhul Sfânt. Astfel, botezaţi în Hristos, ne-am îmbrăcat în Hristos (Galateni III, 27) şi am fost născuţi din nou la o viaţă nouă, dumnezeiască, în Hristos. De aceea Sfântul Pavel ne porun­ceşte „să umblăm întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4).

Iată de ce noi iubim pe Iisus Hristos, Cel ce ne-a iubit El cel dintâi şi şi-a dat viaţa pentru noi. Iubirea de El trebuie să umple inimile noastre şi să se reverse şi asupra semenilor noştri: Cum M-a iubit Tatăl Meu aşa v-am iubit şi Eu; rămâneţi în iubirea Mea! La ceasta chemare cum putem să răspundem decât prin iu­birea care ne e dată? între noi şi El este o legătură mai misterioa­să, mai intimă decât oricare alta pe pământ şi ea ne leagă unii de alţii şi ne aduce la picioarele Crucii.

Să umblăm deci nu în urâciunea stearpă a păcatului, de care ne-am lepădat o dată cu primirea lui Hristos, ci într-o viaţă nouă, luminată de credinţă, în lucrarea harică a Duhului Sfânt, care ne va duce la fapte vrednice de pocăinţă.

Dar Iisus Hristos a venit pentru mântuirea întregii lumi; căci în El s-a dărâmat zidul despărţitor dintre Dumnezeu şi om (Efeseni II, 14). Iar omul este mijlocul de unire a întregii creaţii: Sfântul Isaac Şirul descria inima creştină ca „inima care arde de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, păsări, animale, pentru toate făpturile”. Biserica este o parte a lumii şi Dumnezeu vorbeş­te Bisericii prin lume după cum vorbeşte lumii prin Biserică. De aceea nici un creştin nu-i poate fi indiferent dacă şi astăzi citeşte în fiecare zi în jurnale că în Vietnamul îndepărtat (n.n. a se avea în vedere faptul că predica aceasta a fost scrisă în anul 1967 când răzbiul din Vietnam era în plină desfășurare) , sunt ucişi fără nici o vină, zeci şi sute de oameni, femei şi copii. De asemenea, nu este indiferent creştinului de aici că în alte regiuni ale pămân­tului este foamete endemică şi că peste 40 de milioane de oameni mor anual din pricina subnutriţiei sau foametei absolute, din prici­na unei stări colonialiste de sute de ani. în felul acesta se manifes­tă nevoia unei lupte comune pentru rezolvarea problemelor vitale ale lumii noastre, în care Biserica să-şi dea ajutorul în slujirea ei fată de lume.

Iubirea noastră faţă de Tatăl ceresc şi de semenii noştri nu tre­buie să rămână ascunsă în inima şi pe buzele noastre; ea trebuie să se traducă în fapte; din afectivă ea trebuie să devină efectivă. Când această iubire divină a ancorat cu adevărat în sufletul nos­tru, ea îl umple de toate virtuţile şi rânduieşte eforturile noastre numai spre fapte bune. Atunci voinţa noastră este cu adevărat su­pusă celei dumnezeieşti şi este cu adevărat „lucrătoare prin iu­bire” (Galateni V, 6). Atunci se limpezeşte ideea că trebuie să nă-zuim „spre măsura bărbatului desăvârşit care este Hristos”; că această desărvârşire este o plinătate de viaţă care nu se închide în ea însăşi, ci care se deschide şi se dăruieşte în duh de jertfelnicie, care se înnoieşte răspândindu-se şi pierzându-se, creând în jurul ei atmosfera de pace şi de binecuvântare.

Dacă rugăm pe Dumnezeu să ne libereze de noi înşine, de gri­jile noastre şi primim jugul lui Iisus Hristos şi sarcina Lui, pu-nându-ne în slujba semenilor noştri ne uşurăm neînchipuit de mult această lepădare de noi înşine. Este însuşirea faptei bune creştine ca în loc ca grija pentru alţii să mărească îngrijorările şi frământă­rile noastre, dimpotrivă le înjumătăţeşte şi le micşorează. In lumi­na milei de alţii, grijile noastre iau contururi mai mici. Ceva mai mult: în fiecare sărac, creştinul vede pe Iisus Hristos: „… Adevă­rat grăiesc vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut” (Matei XXIII, 31-46). Sfinţii au scos mereu în relief acest adevăr dumnezeiesc: să ascultăm ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în această privinţă: „Când vezi un sărac, aminteşte-ţi de aceste cuvinte, care afirmă că pe Hristos însuşi îl hrăneşti. Chiar dacă cel pe care-1 vezi nu e Hristos, totuşi sub această aparenţă El e cel ce primeşte şi cerşeşte. A nu-i da, este o cruzime din partea noastră (Omilie la Matei 23; P.G. LVIII, 778).

Sfântul Ioan Gură de Aur nu se teme să spună că altarul milos­teniei nu e mai mic decât cel din biserici, ci dimpotrivă, el se poa­te vedea peste tot şi în tot ceasul vieţii noastre (Asupra Ep. II că­tre Corinteni, XX; P.G. LXI, 540). De aceea, el ne îndeamnă să uşurăm fără întârziere lipsurile săracului care suferă sub ochii noştri, ca şi ale bătrânului şi bolnavului.

Mântuitorul a mai spus totuşi: „Pe săraci pururea îi veţi avea cu voi, dar pe Mine nu Mă veţi avea ” (Matei XXVI, 11). Părăsin-du-ne, Domnul ne-a lăsat astfel un mijloc de a-L regăsi şi de a-L copleşi cu daruri în persoana celor în lipsă şi suferinţă, care-L în­locuiesc; ceea ce facem pentru aceştia este primit de El însuşi. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune, de asemenea, că „ Cel ce iu­beşte pe fratele său rămâne în lumină” (I Ioan II, 10). Dar a iubi cu adevărat pe semenul nostru, înseamnă să-1 punem înaintea noastră, să-1 slujim cu convingerea că el este chipul lui Dumne­zeu, că slujindu-1 pe el îl slujim pe Iisus Hristos însuşi.

Peste două săptămâni, lumina Naşterii Domnului ne va lumina şi încălzi din nou sufletele. Ne pregătim cu post şi rugăciune să-L întâmpinăm după cuviinţă. Totuşi, ura şi nedreptatea care încă mai domnesc în unele părţi ale lumii, sângele nevinovat care mai curge încă în unele părţi ale lumii, lacrimile care nu mai contenesc, ne dovedesc că mesajul evanghelic încă nu este ascultat şi că el tre­buie vestit fiindcă glasul păcii nu răsună destul de puternic peste tot. In acest scop, vorbele nu sunt de ajuns; ele trebuiesc întărite de fapte. Aceste fapte nu trebuie să îndeplinească decât o singură con­diţie: să fie arătarea iubirii noastre fierbinţi. Aşa ne vom pregăti cu adevărat pentru primirea Celui ce este iubire, bunătate, pace. Hristos se naşte, măriţi-L Hristos din ceruri, Întâmpinaţi-L făcând ceea ce a făcut El, făcând ceea ce ne-a poruncit El.

În acest scop, Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat în Apostolul ci­tit astăzi că trebuie să ne înarmăm cu arme duhovniceşti puter­nice: „Staţi deci tari, zice el, având mijlocul vostru încins cu ade­vărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. Peste toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni VI, 14-16).

Făcând aşa vom putea îndeplini porunca dumnezeiască de a iubi pe Dumnezeu în aproapele nostru, ajutându-1 oricând şi oriunde.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 Sursa: Prof. N. Chiţescu, (Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1967)

S-ar putea să te intereseze și:

Duminica a 27 -a după Rusalii: „Tămăduirea femeii gârbove”

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s