Umbre și prescuri


proscomidie_50pUmbre. Asta este tot ceea ce mai vedea de luni de zile.

Flacăra candelei de la icoana Maicii Domnului, pe care o ține aprinsă permanent, în cămăruța ei mică, era printre puținele repere vizuale, dar, parcă și aceasta o vedea mai mult cu sufletul decât cu ceea ce i-a mai rămas din vedere.

A învățat să se descurce prin întuneric…

Cel mai greu îi era însă duminica. Avea nevoie de cineva care să o ducă la biserică deși, nu de puține ori s-a încumetat să plece singură din casă. De unde curajul acesta? Din simplul fapt că fără ea, nu putea începe slujba… Nu putea începe slujba pentru că prescurile pentru proscomidie erau în sacoșa ei de rafie, așa încât trebuia să ajungă la biserică cel puțin odată cu părintele. Erau prescurile pe care le frământa, le cocea și le purta de grija de ani de zile. Nu mai vedea decât umbre, dar a continuat să coacă prescuri (așa cum a continuat să vândă și lumânări – dar asta e altă poveste…). Era datoria ei, datoria ei sfântă…

Am intrat în biserică dis-de-dimneață. Era acolo, la măsuța cu lumânări. Tocmai scotea din sacoșă prescurile.  A auzit ușa deschizându-se și și-a întors privirea. Lumina slabă de la candelele din biserică și negrul reverendei mele nu o îi ajutau deloc vederea. A privit îndelung așteptând un cuvânt… „Doamne ajută!” îi spun, și în următoare clipă, chipul i se însenină. Mă recunoscuse. A urmat un smerit „Sărut mâna părinte!” spus în același timp cu o mișcare prin care îmi căuta mâna dreaptă. O însemnez pe cap cu semnul sfintei cruci și o întreb despre cum îi este sufletul… de sănătate nu aveam nevoie să întreb…

Răspunde ceva mai mult ca pentru ea însăși apoi mă îndemnă să aleg cele mai bune prescuri pentru proscomidie, apoi s-a așezat pe scaunul ei din spatele măsuței cu lumânări așteptând întâlnirea cu Domnul în slujbă…

După câteva luni ne-am reîntâlnit. Tot dis-de-dimineață, înainte de slujbă. De data aceasta, după ce am deschis ușa nu am mai așteptat să audă vocea ci mi-a spus direct: „Sărut mâna părinte!”. Acum vedea. O întreb de sănătate și îmi spune că s-a operat la ochi și că acum vede… în ochii ei se citea bucuria de a vedea, o bucurie care nu cred că poate fi zugrăvită în cuvinte. Vedea. Dar flacăra candelei de la icoana Maicii Domnului, pe care o ține aprinsă permanent, în cămăruța ei mica, a rămas principalul ei reper…

Mi-am ales prescurile, pe care le făcuse, ca întotdeauna, iar ea s-a așezat pe același scăunel al ei, așteptând întâlnirea cu Dumnezeu la Sfânta Liturghie… acum îl „vedea” și mai bine…

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

PS: …după întâmplări reale…

Acest articol a fost publicat în Crâmpeie de gânduri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Umbre și prescuri

  1. luban spune:

    O poveste emotionanta si inspiratoare… lectiile deosebite ale vietii le primim de la oameni smeriti care stau in umbra, uneori chiar neobservati, dar care traiesc de mii de ori mai intens decat cei care se bat un pumnii in piept. Sper ca veti mai avea bucuria si timpul sa mai asterneti astfel de povesti… dupa intamplari reale. Asa sa ne ajute Dumnezeu si celor vizibili si celor invizibili!!! O cititoare din Franta.

    • Pr. Andrei spune:

      Vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru că citiți blogul meu!
      Adevărul este că, dacă avem ochi să vedem, peste tot în jurul nostru sunt persoane care ne pot inspira.
      Am avut bucuria de a cunoaște astfel de persoane, și trebuie să admit că, faptul că sunt preot, îmi înlesnește accesul la această bucurie…sper ca în timp multe din aceste bucurii să le aștern în scris…
      Vă doresc spor în toate cele bune și vă aștept ca, de acolo de departe, să mai poposiți aici…
      Pr. Andrei

  2. cosmin spune:

    ma asteptam la un final tragic…mai mai ca ma asteptam sa aud vesti triste cand deodata fata mi s-a inseninat! totul s-a terminat cu bine! da oamenii simpli ne dau cele mai sincere bucurii, cele mai sincere zambete si ne insenineaza ziua doar prin salutul lor, care pare a fi unit cu o scurta rugaciune: Dumnezeu sa-ti insenineze ziua! oameni traitori in lumea simpla a ascultarii, dar plina de adancimea sperantei! asemenea oameni alunga norii deznadejdii, icoane vii care ne intaresc credinta si nadejdea ca Dumnezeu isi revarsa iubirea peste fiii sai!
    La Biserica unde sunt dascal este un domn care imi reda zambetul inainte de a incepe slujba, zambet pierdut poate , in urma unei nopti presarate cu nesomn si griji, dar cum il vad si schimbam doua cuvinte indata simt ca am luat un energizant incarcat de duhovnicie! Dumnezeu sa scoata in calea noastra mereu astfel de flori pline de mireasma duhovniceasca!

    • Pr. Andrei spune:

      Draga Cosmin, din fericire nu toate finalurile sunt tragice… oricum și cele tragice au rostul lor (dar despre asta vorbim altă dată).
      Ca dascăl, sunt sigur că ai ocazia ca, alături de părintele cu care slujești, să întâlnești mulți oameni ca cei despre care se vorbește aici. Nu îi ține numai pentru tine! Vorbește, scrie, povestește despre ei! Ei sunt printre cei pentru care, încă ne mai lasă Dumnezeu timp pe pământ, ca să ne pocăim…
      Dumnezeu să te binecuvinteze!
      Spor în toate cele bune!
      Pr. Andrei

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s