Predică la Duminica a 28 – a după Rusalii


Iubiţi credincioşi,

În această duminică din vremea pregătirii noastre pentru apropiata pregătire a Naşterii Domnului, Sfânta Biserică a rânduit să facem amintire de felul cum a pregătit Dumnezeu neamul omenesc până la trimiterea Fiului Său în lume, a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca slăvitul praznic al Naşterii Sale să ne găsească plini de toată simţirea prezenţei lui Dumnezeu între noi prin Fiul Său şi pentru a ne împărtăşi de acea bucurie care a unit cerul cu pământul în preamărirea lui Dumnezeu.

Pentru a-1 face pe om părtaş darurilor Sale, pe care le-a pregă­tit până la „plinirea vremii”, Dumnezeu a cerut oamenilor stăru­inţă în priveghere şi mai ales inimă plină de toată bunăcuviinţa şi simţirea fată de darurile lui Dumnezeu, ca să nu ne ostenim în deşert, ca cei care în vremea „cercetării” lor (I Petru II, 12; Lc. XIX, 44) din cauza altor lucrări lumeşti n-au dat urmare chemării la „Nunta Fiului de împărat” (Mt. XXII, 2-14). Sfânta noastră Biserică ne face astăzi pomenire de părinţii după trup ai Mântuitorului, ca modele vii de răbdare şi de credinţă în voia şi făgăduinţele lui Dumnezeu celui credincios Cuvântului Său.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne arată că nu există o prăpas­tie între Dumnezeu şi oameni, ci prin Hristos noi înţelegem mai bine cuvintele Sfintei Scripturi că „neam de-al lui Dumnezeu suntem” (Faptele Apostolilor XVII, 28). Dar prin Hristos ni se vădeşte acum prăpastia între cei care fac voia Tatălui şi cei ce nu fac voia Tatălui.

Dumnezeu arată în Hristos Cuvântul Său drept izvor de viaţă şi de lumină pe pământ şi în cer. Cuvântul Său este în Hristos acea pâine pe care El o dăruieşte ca Tată ceresc oamenilor: „Este oare vreunul dintre voi care, de i-ar cere fiul său pâine, să-i dea pia­tră?” (Matei VII, 9), ne învaţă Mântuitorul despre bunătatea de­săvârşită faţă de oameni a lui Dumnezeu-Tatăl, a cărui pâine pen­tru aceştia era Hristos însuşi. Mântuitorul ne-a învăţat să cerem de la Dumnezeu această pâine a Cuvântului Său, aşa este ea în Hristos şi pentru care noi ne rugăm până astăzi „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei VI, 11).

Cerul şi pământul sunt unite sub ascultarea de voia lui Dumnezeu, căci Hristos este pâinea îngerilor şi a oamenilor. Re­facerea acestei legături între cer şi pământ i s-a arătat şi lui Ia-cob la Bethel, în viziunea cu scara dintre cer şi pământ, pe care îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau (Facere XXVIII, 10-12). Dar această viziune care închipuie legătura cu Dumnezeu în Legea Veche ne este arătată ca realitate văzută în Hristos, care ne spune: „De acum înainte veţi vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcându-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan I, 51).

Din lumina lui Hristos înţelegem ce legătură de comuniune a existat între Dumnezeu şi oameni la Creaţie prin ascultare şi zes­trea de viaţă fară de sfârşit şi de podoabă ce o aveau ei din aceas­tă comuniune. Vedem, de asemenea, cum, o dată cu înstrăinarea de Dumnezeu-omul, s-a golit de darurile sale sufleteşti, s-a um­plut de sine însuşi şi nu a mai iubit calea de întoarcere din această înălţare de sine înaintea lui Dumnezeu. După aceea, pentru ca în­săşi cunoaşterea lui Dumnezeu să-i fie omului de folos spre mân­tuire, Dumnezeu S-a ascuns de la faţa omului, pentru ca acesta să nu calce în picioare pâinea vieţii sale, care este însuşi Dumnezeu, irosindu-şi astfel propria sa mântuire. Aşa înţelegem de ce Dumnezeu a pus pază la pomul vieţii din rai, pentru ca omul să nu mănânce din el şi să nu mai moară, rămânând veşnic străin de Dumnezeu şi de mântuirea sa.

Înstrăinaţi de Dumnezeu, ca fiul care şi-a luat partea sa de avere şi a plecat într-o ţară depărtată (Luca XV, 13), oamenii nu mai puteau primi Cuvântul lui Dumnezeu ca pe o pâine şi ca pe Hristos. De aceea, Israel, poporul lui Dumnezeu, a fost pus sub „blestemul legii”, iar celelalte neamuri au fost lăsate să-şi dea seama că omul cu puterea sa, departe de faţa lui Dumnezeu, în ţara depărtată nu poate ajunge la inima sa închisă nici prin pute­rea armelor, nici prin cea a înţelepciunii. Oamenii nu cereau pâi­nea cerească pe care Tatăl, aşa cum îl vedem în parabola despre întoarcerea fiului risipitor, ar fi dat-o şi despre care Hristos a spus: „Este vreunul dintre voi căruia, dacă îi va cere fiul său pâine, să-i dea piatră? „

Dumnezeu însă a făgăduit plinirea vremii şi a aşteptat „foa­metea” din ţara îndepărtată (Luca XV, 14), unde se afla fiul său pentru a se întoarce. Cel ce a zidit pe om a lucrat şi pentru mân­tuirea omului ca un Părinte, până la Hristos, şi lucrează prin Hristos în Sfânta Sa Biserică până la sfârşitul veacurilor: „ Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan V, 17). Dumnezeu însuşi lucrează cu sudoarea frunţii Sale ogorul care suntem noi, dar care, neascultători fiind, ne-am umplut de „Spinii şi pălămida patimilor” (Facerea III, 18). Şi lucrarea lui Dumnezeu a propăşit până acolo încât Mântuitorul a putut spune ucenicilor Săi: „Ridi­caţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş” (Ioan IV, 35; Matei IX, 37-38), iar altă dată de asemenea: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca XVIII, 27). Astfel, Dumnezeu a făgăduit şi a împlinit în Hristos sădirea voii Sale în inimile oamenilor, prefacerea Cuvân­tului lui Dumnezeu din piatră în pâine (Matei VII, 9), prefacerea apei celei amare a Legii Vechi în apa dulce a Harului Său (Ieşirea XV, 25), preschimbarea noastră din robi în „fii” şi din „străini” în „oameni de casă” ai lui Dumnezeu (Efeseni II, 19).

Noi preamărim în Hristos la venirea Sa în lume Darul cu care Dumnezeu biruieşte împietrirea inimilor noastre şi înstrăinarea noastră de El, împlinind făgăduinţa Sa, anunţată prin prooroci: „ Vă voi da inimi de carne” (Iez. XIX, 19) şi „duh nou” (Iez. XI, 19). Şi astfel, când popoarele însetate de Dumnezeu căutau spre cer ajutor, li se descoperă cerul însuşi plecându-se Pruncului în peştera din Betleem şi preamărindu-L, căci acolo se afla Cel care binevoise a primi slujirea împărtăşirii Cuvântului lui Dumnezeu ca pâine, zicând: „ Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule, în frun­tea cărţii este scris despre Mine ” (Ps. XXXIX, 10-11). El a venit în taina desăvârşită a ascultării de Dumnezeu, pentru că numai taina poate străbate până la inima omului, şi nu S-a descoperit pe Sine ca Dumnezeu până ce nu a adus dreptatea şi dragostea şi sfinţenia şi adevărul lui Dumnezeu la biruinţă. în peştera de la Betleem, Pruncul Hristos este astfel măsura bunătăţii desăvârşite a Cuvântului lui Dumnezeu, ca izvor de viaţă adevărată şi în ace­laşi timp fără de sfârşit. Sfinţii Evanghelişti ne istorisesc cum toată făptura s-a umplut de bucurie la Naşterea Domnului, cum îngerii se fac părtaşi la bucuria oamenilor pentru darul trimis lor de Dumnezeu în Hristos, cum Magii de la Răsărit, călăuziţi de o stea, se închină în peşteră cu daruri. Deşi apar ca nişte lucruri simple, totuşi nici unul din aceste evenimente nu sunt întâmplă­toare, nimic nu trebuia să aibă loc nici mai devreme, nici mai târ­ziu, ci numai la „plinirea vremii” (Gal. IV, 4) ca rod al „dra­gostei celei pline de râvnă a lui Dumnezeu Savaot”, după cum a descris-o proorocul Isaia (Is. IX, 7, 37, 34; 4 Regi XIX9, 31).

Hristos, Darul pe care-L aşteptam noi de sus, ne răsare din pă­mânt (Ps. LXXXIV, 12), după ce s-a culcat în iesle. Noi aşteptăm poate mântuirea ca pe o ridicare şi umplere a noastră şi iată că o altă cale ni se arată, cea a pogorârii noastre la Hristos prin Taina Pocăinţei.

Noi ne socotim „nevoiaşi” şi iată ca prin luminarea noastră în Hristos ne descoperim ca „datornicii” (Matei XVIII, 23-25) Săi spre pocăinţă, deoarece în Hristos vedem măsura cu care ne judecăm pe noi înşine, pentru a ne asemăna cu El şi a ne mântui, după cum ne învaţă Mântuitorul: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său să osândească lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiasc prin El” (Ioan III, 17). Hristos este măsura mân­tuirii noastre, pentru că prin ea ne simţim provocaţi la judecarea de noi înşine spre îndreptare şi pentru că fără ea noi nu găseam calea, „rătăcind ca nişte oi, fiecare în căile sale” (Isaia LIII, 6). Iar Darul lui Dumnezeu în Hristos nu este lupta noastră cu păca­tul, ca în Legea Veche, ci pentru că sădeşte Cuvântul Său în ini­mile noastre, acest Har seacă el însuşi toată puterea păcatelor noastre, biruind egoismul nostru ca izvor al lor şi sădind în noi dragostea şi viaţa cea nouă. Hristos nu ne mai trimite la luptă, ci ne îndeamnă: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Mc. V, 34), deoarece prin Harul Său pe care-1 împărtăşim prin credinţă El însuşi ne izbăveşte de păcate, împlinind făgăduinţele Sale date prin prooroci: „El va izbăvi pe Israil de toate fărădelegile lui” (Ps. CXXIX, 8). El este „ Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta şi te încununează cu milă şi cu îndurări” (Ps. Cil, 4).

Auzind taina iconomiei lui Dumnezeu şi înţelegând lucrările Sale, preamărim purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţa şi în nădejdea mântuirii. Pentru aceasta, Sfânta noastră Biserică ne-a pus astăzi înainte în Evanghelie chipurile Părinţilor după trup ai Mântuitorului, care, prin ascultarea, răbdarea, nădej­dea şi credinţa lor, s-au bucurat de Darul desăvârşit al lui Dumnezeu, care ca un Părinte prea iubitor şi înţelept, aduce la înde­plinire făgăduinţele Sale, pe care S-a jurat şi pe care dragostea Sa cea plină de râvnă le are mereu pregătite pentru plinirea vremii.

Sfanţul Apostol Pavel ne arată strămoşii Mântuitorului şi pe toţi Sfinţii Vechiului Testament ca pe cei care au murit într-o credinţă fară să primească făgăduinţele, ci doar văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători (Evrei XI, 13). Ei s-au învrednicit prin credinţă, dar Dumnezeu nu le-a dat desăvârşirea fară noi (Evrei XI, 40), trimiţând pe Hristos la plinirea vremii, „ca să lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noas­tre pe calea păcii” (Lc. I, 79). Vestind în Hristos „pacea celor de departe şi celor de aproape ” (Efes. II, 17). Dumnezeu ne cheamă să ne facem fiii Săi, devenind „făcători de pace” (Matei V, 9). Cunoscând astfel „vremea cercetării noastre celei de sus”, să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să ne învrednicească a ne alătura gla­sul nostru la cântarea Sfinţilor îngeri de la Naşterea Sa în peştera Betleemului, în casa pâinii Cuvântului lui Dumnezeu: „Slavă în­tru cei de sus lui Dumnezeu şi pre pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Lc. II, 14). Amin.

Sursa: Diac. Ioan Caraza, Glasul Bisericii, nr. 4-6, 1992, pp. 73-75

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Crâmpeie de gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s