Predică la Duminica înaintea Nașterii Domnului


nasterea-domnului-icoana

Imagine: credo.ro

Sfânta noastră Biserică pregăteşte pe credincioşii săi cu postde 40 de zile, de rugăciune şi pocăinţă, cu mărturisire şi sfânta împărtăşanie, ca ei să întâmpine cu vrednicie săr­bătoarea cea mare întru cinstea Naşterii, după trup, a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfânta Biserică ne pregăteşte din timp pentru a înţelege şi pătrunde cu mintea taina cea mare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, ca să-L întâmpinăm cu toată cuviinţa pe Pruncul Iisus care Se naşte în ieslea din Betleem şi se cuvine să sălăşluias-că şi în casa sufletului nostru. De aceea. Sfinţii Părinţi au aşezat duminica dinaintea Naşterii Domnului ca. prin Apostolul şi Evan­ghelia ce se citesc, ca şi prin cântările ce se intonează, să ne aducă aminte despre lucrarea cea minunată a lui Dumnezeu pentru mân­tuirea neamului omenesc.

Despre pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului în lume şi despre pregătirea noastră pentru sărbătoarea Naşterii Domnului va fi închinat cuvântul de învăţătură ce-1 voi rosti.

Astăzi, la Sfânta Liturghie, s-a citit capitolul I din Evanghelia după Matei, care ne înfăţişează cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în strânsă legătură cu Naşterea Lui cea minu­nată din Preacurata şi Pururea Fecioară Măria.

Sfântul Evanghelist Matei începe Evanghelia cu spiţa neamului lui Iisus, voind să arate prin aceasta că Mântuitorul, cel prezis de prooroci, este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Ca Dumnezeu adevărat, El este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumne­zeu, născut din Dumnezeu Tatăl. Ca Om adevărat, El S-a născut în timp, de la Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioara Măria. El s-a făcut Om, fară întinarea păcatului strămoşesc, căci S-a zămislit într-un chip cu totul minunat, aşa cum a vestit Arhanghelul Gavriil Preacuratei Fecioare, zicând: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul ce Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca I, 35).

Ca Dumnezeu adevărat, Mântuitorul este Cuvântul lui Dumne­zeu… „şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de dar şi de adevăr” (Ioan I, 14).

Ca om adevărat, asemenea nouă, afară de păcat, Mântuitorul are înaintaşi. De aceea. Sfântul Evanghelist Matei îşi începe Evanghelia cu un şir întreg de moşi şi strămoşi, din care S-a năs­cut după trup Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Spiţa neamului lui Iisus, după trup, pleacă de la Sfânta Fecioară Măria, cea logodită cu dreptul Iosif, şi ajunge la Zorobabel, la David şi la Avraam, părintele poporului biblic. Pe dinaintea ochi­lor noştri, evanghelistul face să treacă un şir de 42 de nume, care înfăţişează generaţii după generaţii, hrănite cu nădejdea în Acela care avea să vină şi să mântuiască lumea.

Inşirarea neamurilor lui Iisus arată apoi neîntrerupta grijă pe care Dumnezeu o arată faţă de om de-a lungul veacurilor şi atârnarea strânsă în care se găseşte necontenit fiinţa omenească cu puterea care a creat şi susţine universul. In înşirarea neamului lui Iisus, Evanghelistul Matei se opreşte la Avraam şi la urmaşii săi, voind să arate că Iisus Hristos. după trup, este un fiu al lui Avraam, al lui David, şi că în persoana Lui s-au împlinit cu ade­vărat făgăduinţele făcute de Dumnezeu lui Avraam, lui Isac şi lui Iacob, că din seminţiile lor va veni un mântuitor.

Sfântul Evanghelist Luca, adresându-se mai ales creştinilor dintre păgâni, merge cu spiţa neamului lui Iisus (cap. III) mai de­parte decât Matei. El ajunge, de asemenea, la Avraam, care este în linie directă strămoşul Mântuitorului. Dar, dincolo de Avraam, în curgerea veacurilor nenumărate este o linie lungă de patriarhi vechi. Aceştia înfăţişează omenirea întreagă, întreaga fire ome­nească, care prin ei ajunge la Adam, iar prin Adam, la Dumnezeu.

Din spiţa neamului lui Iisus, arătată la Sfinţii Evanghelişti Ma­tei şi Luca, desprindem o învăţătură foarte însemnată, anume: că toate popoarele de pe pământ îşi au obârşia în prima pereche de oameni, Adam şi Eva, creaţi de Dumnezeu, şi că toţi oamenii, prin Adam, sunt fiii aceluiaşi Părinte Ceresc. Prin urmare, toţi oa­menii trebuie să se socotească fraţi întreolaltă şi să trăiască în pace, prietenie şi bună înţelegere.

In spiţa neamului lui Iisus, Evanghelistul Matei aminteşte mai multe nume de femei, anume: Tamara, Rahab, Rut şi Batşeba, lu­cru neobişnuit de altfel la evrei. Rahab şi Tamara erau cananeen-ce; Rut, străbunica lui David, era moabiteancă, iar Batşeba era hitită. Afară de Rut, cele trei femei erau nişte născătoare, dar prin căinţă adevărată şi zdrobire de inimă, ele s-au învrednicit de cin­stea de a fi numărate printre străbunii lui Iisus.

Sfinţii Părinţi zic că evanghelistul a voit să arate, din prima pa­gină, că în spiţa neamului lui Iisus n-au intrat numai evrei de sân­ge, ci şi vlăstare ale altor neamuri şi popoare şi că Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc, fără deosebire de rasă. El a venit să mântuiască toată lumea: bărbaţi, femei, drepţi şi păcătoşi, evrei şi străini. Mântuitorul a venit să întemeieze o împărăţie spirituală, universală, Biserica Sa, în care să intre toate popoarele lumii, cu drepturi egale, şi care să se bucure în aceeaşi măsură de roadele lucrării de mântuire. Făgăduinţa unui Mântuitor a făcut-o Dumnezeu încă strămoşilor noştri, Adam şi Eva. după căderea lor în păcatul neascultării, în rai. Dumnezeu, în nemărginita Sa bună­tate, n-a lăsat neamul omenesc nemângâiat, ci El a vestit Evei că din neamul ei, din urmaşii ei, se va naşte un izbăvitor care va zdrobi capul şarpelui (Facere III, 15). Această făgăduinţă este cea dintâi veste bună care a încălzit şi a hrănit nădejdile celor dintâi patriarhi şi a călăuzit paşii neamului omenesc în trista lui soartă după cădere. Cea dintâi veste bună a fost trecută din generaţie în generaţie, iar după potop a fost păstrată de către dreptul Noe şi ur­maşii lui. Din nou, omenirea după potop se înmulţeşte, dar în acelaşi timp se depărta tot mai mult de Dumnezeul cel adevărat şi umblă pe căi rătăcite, închinându-se creaturii în locul Creatorului (Romani, cap. I), Şi pentru ca să nu se piardă făgăduinţa după un mântuitor în negura vremurilor şi ca să fie salvată de naufragiul unor veacuri prea îndelungate, Dumnezeu a ales o familie ca pur­tătoare a dumnezeieştii făgăduinţe şi a nădejdilor mesianice. Ast­fel, nădejdea venirii unui Mântuitor a fost mai ales încălzită în sâ­nul familiei patriarhale a lui Avraam şi a poporului biblic, care s-a dezvoltat din această familie. Lui Avraam, Dumnezeu i-a făgăduit că-i va face un nume mare. el va fi o binecuvântare şi în el se vor binecuvânta toate popoarele pământului (Facere XII, 2-3).

Patriarhul Iacob a vestit pe patul de moarte că nu se va lua to­iagul de cârmuire din seminţia lui Iuda până ce nu va veni împă­ciuitorul de care vor asculta toate neamurile (Facere IL, 10).

David, proorocul şi psalmistul cel minunat, L-a văzut cu ochii sufletului pe Mântuitorul, pe care-1 numeşte Domnul său şi Preo­tul în veac după rânduiala lui Melhisedec (Psalmul CX, CIX, 4).

Proorocii cei luminaţi de Duhul lui Dumnezeu au zugrăvit chi­pul lui Mesia în culorile cele mai vii şi mai felurite. Isaia, evan­ghelistul Vechiului Testament – cu 700 ani înainte -, rostind proorociile sale, ni se pare că el a stătut cu duhul chiar lângă iesle şi crucea lui Hristos. Plin de uimire şi mirare, el strigă: „lată, Fe­cioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi-I vor pune numele Emanuel, adică Dumnezeu cu noi”. Profetul leagă cele mai strălucite nădejdi de viitor de Pruncul Mesianic, căci zice: „ Un Prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă… şi se cheamă numele Lui Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părintele veşniciei, Domn al păcii” (Isaia IX, 5-6). „Pruncul cel aşteptat se va naşte din nea­mul lui David şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar” (Isaia IX, 6). „El Se va încinge cu dreptate şi credincioşie. Peste El va odihni Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii, Du­hul Sfatului şi al Tăriei, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia XI, 2) „şi Se va aduce pe Sine jertfă de ispăşire pentru păcatele oamenilor” (Isaia, LIII). Un alt prooroc, din acelaşi timp cu Isaia, Mihea, vesteşte că Mântuitorul se va naşte în Betleemul Iudeii: „Şi tu, Betleeme, Efrata, mic eşti intre cetinile de căpetenie ale Iudeii, totuşi din tine va ieşi povăţuitor peste Israel, iar obâr­şia Lui este dintru început din zilele veacului” (Mihea V. 1 ).

Dumnezeu, de multe ori şi în multe chipuri a grăit prin proo­roci, despre Unsul Său, „Hristosul Său*”, care trebuia să vină. Toa­te aceste proorocii au fost ca o făclie de lumină, ce a luminat ca­lea drepţilor din Vechiul Testament. Aceştia au crezut cu toată fiinţa lor în viitorul Mesia şi mult au dorit să-L vadă pe cel aştep­tat. Aşteptarea după un Mântuitor o găsim şi la alte popoare, ca un ecou a celei dintâi făgăduinţe şi al proorociilor mesianice. In cărţile religioase ale lumii vechi găsim urme despre conştiinţa pă­catului strămoşesc, despre raiul pierdut, despre ispitirea şarpelui, despre nădejdea unei izbăviri. Iar în preajma Naşterii lui Iisus. aşteptarea unui om mare era tot mai vie, tot mai limpede plutea parcă în văzduh nădejdea unui Izbăvitor.

In tot cursul Vechiului Testament au fost pregătite, cu dumne­zeiască înţelepciune, căile venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul avea să vină la o vreme potrivită, când împrejurările religioase, politice şi sociale erau astfel rânduite, încât nu numai poporul biblic, dar şi celelalte popoare să fie pregătite pentru eve­nimentul cel mare, ce avea să despice în două istoria lumii.

Însăşi Roma cu împărăţia ei, fără să ştie, a împlinit o misiune providenţială, prin faptul că a pregătit căile venirii Domnului. Roma a unit mulţime de popoare şi ţări. cuprinzând aproape în­treaga lume civilizată cunoscută până atunci. Drumurile împără­ţiei romane, construite pentru legiunile sale. erau acum deschise pentru misionarii Evangheliei. Pe timpul împăratului August, pre­tutindeni în cuprinsul întinsei împărăţii era linişte şi pace. Acum, zăngănit de arme nu se mai auzea, acum omenirea putea să ascul­te în tihnă vestea Mântuirii. Acum, era „plinirea vremurilor” (Galateni IV, 4), când Dumnezeu a hotărât să descopere „ Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Apostolul Pavel, ui­mit de minunea cea nepătrunsă a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi de lucrarea Lui cea mântuitoare, a scris ucenicului său Timotei cuvintele care răsună peste veacuri în sfintele biserici: „Cu ade­vărat mare este taina creştinătăţii (credinţei creştine), Dumnezeu S-a arătat în trup ” (I Timotei III, 16). În descoperirea acestei taine se cuprinde nemărginita înţelep­ciune, putere şi iubire a lui Dumnezeu.

Prăpastie mare s-a deschis între Ziditor şi zidirea Sa, din prici­na neascultării şi a păcatului răzvrătirii strămoşilor noştri. Prin pă­catul lor s-a încuiat uşa împărăţiei cerurilor şi pierdută era nădej­dea mântuirii. Cine putea să deschidă din nou această uşă mân­tuitoare? Nici omul şi nici îngerii, ci numai singur Dumnezeu, prin marea Lui iubire faţă de zidirea Sa cea nenorocită. S-a milos­tivit Dumnezeu de zidirea mâinilor Sale, S-a pogorât cu faţa spre pământ, S-a îmbrăcat în trup omenesc, ca să-1 mântuiască pe om, să-i deschidă uşa harului, să-1 împace cu Creatorul său, să-1 scoată din osânda veşnică şi să-1 aducă iarăşi la frumuseţea cea dintâi a raiului. în faţa minunii întrupării Fiului lui Dumnezeu, mărturisim şi noi puţina noastră înţelegere şi pătrundere cu mintea a planuri­lor dumnezeieşti şi strigăm cu slăvitul Pavel: „O! adâncul bogă­ţiei, înţelepciunii şi ştiinţei de Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani XI, 33).

Şi iată, Naşterea Domnului stă în faţa noastră. Steaua Betleemului se arată în răsărituri. Fecioara cu bătrânul Iosif au purces la drum. îngerii îşi strunesc glasurile, să vestească bucuria Naşterii Pruncului Dumnezeiesc. Aşadar, să ne îndreptăm şi noi cugetele şi simţirile către Betleem şi să ne pregătim inima şi sufletul pentru o primire cât mai vrednică a Domnului Celui ce vine din ceruri.

Pregăteşte-te, creştine, să întâmpini pe Dumnezeul tău! Deşteaptă-te, suflet credincios, şi cercetează ce este în viaţa ta necurat şi nevrednic şi din bună vreme te îngrijeşte să îndrepţi toate aces­tea, să stârpeşti din tine toată buruiana cea rea a păcatului. De este în tine o necurăţenie trupească, curăţeşte-o pentru curăţenia Sfân­tului Sfinţilor! De este în tine vreo ură, vreo zavistie, stinge-o, din dragoste pentru Domnul păcii, care are să vină. De este în tine vreo trufie sau mândrie, înăbuşte-o şi pe aceasta. în cinstea smeri­tului Prunc din Betleem! Să se pregătească şi să se curăţească fie­care, căci Domnul vine la toti.

Adevărata prăznuire a oricărei sărbători a lui Hristos nu trebuie să fie numai o amintire a evenimentelor petrecute în viaţa Lui pă­mântească, ci trebuie să fie o adevărată săvârşire din nou, în viaţa noastră, a celor ce s-au petrecut cu Mântuitorul nostru. Mântuito­rul poate şi trebuie să Se zămislească în noi, duhovniceşte, să Se nască şi să se boteze, să Se schimbe la faţă, să moară pentru noi şi să învie în noi şi pentru noi!

Fiul lui Dumnezeu vine la noi de pe scaunul slavei şi din sânu­rile Tatălui. El vrea să vină şi să sălăşluiască în noi. Pregăteşte-te. creştine, să întâmpini pe Dumnezeul tău, împodobeşte-ţi casa su­fletului, deschide-ţi grădina inimii, căci Domnul este aproape! Să ne unim cu Domnul care vine, cu toată flinta noastră. Trebuie să-L primim să sălăşluiască în mintea şi inima noastră, să înce­pem numaidecât viaţa Lui cea prea sfântă. El a primit trupul nos­tru; şi noi trebuie să primim Trupul Lui cel prea sfânt şi pe Duhul Lui cel de viaţă Făcător, să le primim şi să le păstrăm totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul, în Sfânta împărtăşanie, ne va aduce acea pace şi acea bunăvoinţă pe care le-am pierdut prin Adam cel dintâi şi care ni se întorc acum prin Adam cel de-al doi­lea – Iisus Hristos.

Magii cei înţelepţi L-au întâmpinat pe Pruncul Iisus în ieslea din Betleem cu daruri bogate: aur, smirnă, tămâie.

Asemenea şi noi, mergând la Sfânta Mărturisire şi la Sfânta împărtăşanie cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, sub chipul pâinii şi vinului, să-I aducem şi noi trei daruri: întâi, să-I aducem aur, inima noastră curată ca aurul; al doilea, să-I aducem tămâie, un duh, ca tămâia aprinsă către iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; să-I aducem apoi şi smirnă, stârpirea patimilor trupului, cu smerenie şi zdrobire de inimă.

Cei trei magi înţelepţi, după ce s-au închinat pruncului Iisus, s-au întors pe altă cale în ţara lor. Lucrul acesta trebuie să-1 facem şi noi, după ce ne vom mărturisi şi ne vom împărtăşi, ca să-L în­tâmpinăm pe Domnul în zilele ce se apropie.

Se cuvine să ne întoarcem pe calea pe care am venit? Nu! Ci să schimbăm calea noastră, să schimbăm firea noastră, să schimbăm viaţa noastră. Să nu ne întoarcem la patimile noastre cele dintâi, să nu ne întoarcem la păcatele noastre, ci să pornim pe calea fap­tei celei bune, celei adevărat creştineşti. Să lăsăm pornirile noas­tre cele rele şi să umblăm pe calea cea dreaptă şi desăvârşită, spre viaţa cea veşnică.

Să-l rugăm pe Domnul păcii, care din nou Se naşte pentru noi în Betleemul cel duhovnicesc, să aducă împăcarea noastră cu Dumne­zeu, cu noi înşine şi pace pe pământ, între oameni bună voire.

Lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, „Glasul Bisericii”, nr. 11, 1958. pp. 1034-1038.

 Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s