Predică la Duminica după Botezul Domnului


Imagine: doxologia.ro

Imagine: doxologia.ro

Sfânta noastră Biserică a rânduit ca în Duminica ce urmea­ză după Botezul Domnului să se cinstească începutul acti­vităţii publice a Mântuitorului.

Aţi aflat de altfel din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi că Mântuitorul, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost arestat din ordinul lui Irod, a mers în Galileea şi a început să propovăduiască vestea cea bună, spunând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Şi astfel se împlineau cuvintele Proorocului Isaia, care zice: „Galileea neamurilor, poporul ce şedea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Isaia IX, 1-2).

Dar, iubiţi credincioşi, începutul activităţii publice a Mântuito­rului, aşa cum ne este prezentat, pe scurt, de Sfânta Evanghelie, pune sufletului nostru o întrebare: De ce, oare, a trebuit ca Mân­tuitorul să meargă în Galileea ca să-şi înceapă activitatea Sa pu­blică? De ce nu a mers El direct la Ierusalim, la marea cetate a iu­daismului, ca s-o câştige prin propovăduirea Sa?

Răspunsul la această întrebare nu este însă greu le dat. Mai în­tâi trebuia să se împlinească profeţia despre care am amintit şi care arăta că în Galileea avea să apară o lumină mare, o lumină care avea să lumineze poporul ce şedea în întuneric, în latura şi în umbra morţii.

Dar mai era ceva. Mântuitorul a găsit că nu era momentul po­trivit ca să înceapă lupta cea mare cu fariseii din Ierusalim. Tre­buia să mai treacă încă doi ani de zile până să se întâmple acest lucru. Trebuiau mai întâi instruiţi un grup de discipoli apropiaţi, care să înţeleagă aşa cum trebuie noua învăţătură şi care apoi s-o răspândească chiar cu preţul vieţii lor. Ierusalimul trebuia cucerit printr-un asediu lent, plecând de la periferie spre centru, plecând de la marginile ţării spre inima ţării. Altfel, cauza cea mare a Evangheliei se putea compromite din prima zi. Ierusalimul, acel oraş mare, cu lume amestecată, cu oameni bogaţi şi porniţi pe afa­ceri şi petreceri, cu farisei încrezuţi şi habotnici, Ierusalimul omorâtor de prooroci, nu era terenul cel mai nimerit pentru a arunca în el cea dintâi sămânţă a Evangheliei. Mântuitorul venea tocmai ca să izbească în lăcomia celor avuţi, în stricăciunea celor petrecă­reţi, în trufia şi habotnicia fariseilor, care strecurau ţânţarul, dar care nu erau de fapt decât morminte frumos vopsite pe dinafară, cum le va spune Mântuitorul. Toţi aceştia, marii bogătaşi, marii negustori, mai-marii fariseilor, s-ar fi înţeles din prima clipă să sară şi să nimicească pe noul Profet, care le tulbura socotelile lor mărunte şi meschine. De aceea Mântuitorul se îndreptă spre Galileea, spre acel ţinut cu oameni săraci, muncitori de pământ sau pescari, pe care grija bogăţiei nu-i apăsa şi nu-i împiedeca să-şi îndrepte privirile spre cer. Aici Mântuitorul nu avea să se întâl­nească la fiecare pas cu fariseii şi saducheii gâlcevitori. Sămânţa Evangheliei avea să cadă pe pământ bun, dând rod însutit.

Însăşi natura încântătoare a Galileii din vremea aceea forma un cadru minunat pentru începerea unei activităţi de primenire spiri­tuală. Clima dulce a Galileii, aerul ei curat, verdeaţa arborilor de tot felul şi a câmpurilor contrasta izbitor cu aspra şi posomorâta ludee. Scriitorul evreu Iosif Flaviu, care a trăit cam pe vremea Mântuitorului, spune că Galileea era pe atunci „un rai pămân­tesc”, în care te puteai bucura de o „veşnică primăvară”. Lacul Ghenizaret, în jurul căruia s-a desfăşurat cea mai mare parte din activitatea pământească a Mântuitorului, era străbătut în toate di­recţiile de 500 de corăbii cu pânze, iar în jurul lui înfloreau zece orăşele paşnice.

Aici, în mijlocul acestei naturi încântătoare şi printre galileenii simpli, îşi începe Mântuitorul activitatea Sa publică; activitate încununată de succes pentru un moment, dar care avea să se sfâr­şească la Ierusalim, prin răstignirea pe Cruce a Mântuitorului.

Şi iarăşi, iubiţi credincioşi, ne răsare în suflet o întrebare: oare Mântuitorul n-a meditat El îndelung. înainte de a-şi începe acti­vitatea, asupra greutăţilor ce-I stăteau în faţă? Desigur că da.

Dar El ştia că tocmai pentru aceea venise, ca să spargă cetatea cea de piatră a inimilor fariseilor şi saducheilor. să zgâlţâie con­ştiinţele înăbuşite de povara bogăţiilor şi să aducă bucurie celor săraci, celor veşnic umiliţi şi batjocoriţi. De aceea El nu ezită nici o clipă în faţa misiunii Sale de zdrobitor al capului şarpelui şi de propovăduitor al împărăţiei lui Dumnezeu: împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii.

Şi astfel, în clipa când Sfântul Ioan Botezătorul a fost arestat şi capul său avea să fie adus lui Irod pe tipsie, Mântuitorul a socotit că este momentul să-şi înceapă propria Sa activitate publică. El merge deci în Galileea şi, după un scurt popas în Nazaret. se sta­bileşte în Capernaum. Aici se prezintă sâmbăta la sinagogă şi, la fel cu ceilalţi credincioşi, citeşte şi explică texte din Scrierile Sfinte, mai ales din scrierile profeţilor. Dar, de la început, atenţia celorlalţi credincioşi se îndreaptă spre Acest om, în vorbele Că­ruia se lămuresc textele cele mai încâlcite. Prin cuvintele Mântui­torului devine limpede, înţeleasă, învăţătura Cărţilor Sfinte, care mai înainte părea rezervată unui cerc restrâns de iniţiaţi în tainele Scrierilor Sfinte. Mântuitorul vorbeşte galileenilor în sinagogă, dar nu numai în sinagogă, ci şi pe malurile lacului Ghenizaret, pe câmp sau chiar pe la casele lor. Le vorbeşte pe limba lor, pe în­ţelesul lor, cu fraze simple; cu imagini din viaţa de toate zilele; Cuvintele Lui merg la inima ascultătorilor, comunicându-le ceva din căldura sufletului Său. Mulţimile simt această căldură sufle­tească, simt că cel care le vorbeşte este un om deosebit, că în El sălăşluieşte o putere ce depăşeşte firea. Ele se lasă atrase, încăl­zite, transfigurate de cuvântul Mântuitorului.

Şi ce le spunea, în fond, Mântuitorul? Care era cuvântul cu care El răscolea mulţimile şi le târa după El? Sfânta Evanghelie ne spune că Mântuitorul şi-a început propovăduirea prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Mântuitorul vestea deci mulţimilor apropierea, sosirea, începutul împărăţiei cerurilor, împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce este tot una.

Acesta era cuvântul cel mare, spre care se strângeau toate gân­durile, toate vorbele şi toate faptele Mântuitorului: împărăţia ceru­rilor, împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia care, cum va lămuri mai târziu Sfântul Apostol Pavel, este „dreptate şi pace şi buicurie în Duhul Sfânt” (Romani XIV, 17). Mulţimilor acelora, sărace şi obijduite. tulburate şi descurajate, Mântuitorul le aducea vestea cea bună. solia cea nouă a dreptăţii, a păcii şi a bucuriei. împără­ţia lui Dumnezeu nu urma să fie numai locul cel fericit, unde se duc sufletele celor drepţi pentru a-şi primi răsplata cuvenită, feri­cirea veşnică, împărăţia lui Dumnezeu era o realitate prezentă, care se înfiripa sub ochii ascultătorilor. Ea era ca un aluat, mic la început, dar care dospeşte toată framântătura; era ca o sămânţă de muştar, pe care abia o vezi cu ochii, dar care se va transforma într-un arbore mare, în jurul căruia se vor aduna toţi cei curaţi cu inima, cei blânzi, cei ce suferă nedreptăţi, cei ce plâng, toţi cei ce renunţă la viaţa de păcat şi devin curaţi şi simpli ca nişte copii. Toţi aceştia vor gusta bucuria, fericirea de a trăi în împărăţia lui Dumnezeu.

O singură condiţie pune Mântuitorul, pentru ca cineva să fie vrednic de a intra în împărăţia lui Dumnezeu: pregătirea sufleteas­că necesară, schimbarea felului de a fi, regretul pentru greşelile făcute, într-un cuvânt: pocăinţa. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Pocăiţi-vă, metanoeite în greceşte, cuvânt care are mai mult înţeles de schimbare a gândului, a părerii, de transformare lăuntrică. Mântuitorul vrea să spună prin acest cu­vânt: cercetaţi-vă cugetul, cercetaţi-vă viaţa, vedeţi dacă nu cum­va s-a aşezat pe ele zgura groasă a păcatului, care vă face neferi­ciţi! Schimbaţi-vă cugetele, schimbaţi-vă viaţa, introduceţi în că­mara sufletului vostru aer proaspăt, curat, şi din clipa aceea vă veţi însenina, vă veţi lumina, vă veţi simţi în împărăţia lui Dum­nezeu, în împărăţia binelui, a sincerităţii, a iubirii, a dreptăţii şi a păcii. Din acel moment, împărăţia păcatului, a lăcomiei şi a zgâr­ceniei, a urii şi a pizmei, a patimilor şi a desfrâului, împărăţie în care se complac încă atâtea suflete, vi se va părea grozav de urâtă, nevrednică, o adevărată vale a plângerii, din care Dumnezeu v-a scăpat prin cuvântul Său mântuitor.

Ce păcat însă, iubiţi credincioşi, că răscolitoarele cuvinte cu care Mântuitorul îşi începe activitatea Sa publică: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, au fost înţelese greşit în vre­mea noastră de unii credincioşi, care s-au lăsat târâţi în afara Sfin­tei noastre Biserici Ortodoxe, cu fagădueli înşelătoare că numai aşa se vor putea pocăi cu adevărat şi se vor putea bucura de favo­rurile împărăţiei lui Dumnezeu! Ce cumplită rătăcire, ce cumplită greşeală! în sânul Bisericii noastre Ortodoxe există cuvântul Domnului şi toate învăţăturile şi harurile necesare pentru ca sufle­tele chinuite, rătăcite să se pocăiască. să se îndrepte şi să dobân­dească părtăşia la fericirea din împărăţia lui Dumnezeu. Numai acela care nu vrea sau nu ştie să caute, numai acela nu găseşte în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă tot ce îi trebuie pentru ca să-şi dobândească mântuirea.

Mântuitorul a ieşit la propovăduire în Galileea neamurilor, dar şi aici, în această sfântă biserică şi în toate bisericile ortodoxe în care se învaţă cuvântul Domnului şi I se aduce cinstirea cuvenită. Mântuitorul se adresează şi astăzi lumii întregi şi fiecărui individ în parte, cerându-i să se pocăiască şi să devină un cetăţean fericit al împărăţiei lui Dumnezeu: împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii, împărăţia lui Dumnezeu cuprinde o comuniune de suflete: suflete dornice de adevăr religios, de dreptate, de iubire şi de bună învo­ire între oameni; suflete dornice de sfinţenie şi desăvârşire; suflete care pregustă încă de pe acum bucuriile cele negrăite ale cerului. Aceste suflete au văzut Lumina cea mare, care s-a arătat în părţile Galileii neamurilor, şi din întunericul în care şedeau, din laturea şi din umbra morţii în care lâncezeau, au venit la lumina cunoaşterii celei adevărate. Lor le-a răsărit lumina despre care ne vorbeşte Proorocul Isaia şi care se poate aprinde în orice suflet, în orice moment, dacă cineva porneşte cinstit şi hotărât pe calea pocăinţei, a schimbării gândurilor şi vieţii.

Suntem încă la începutul unui an nou. Suntem deci încă în momentul hotărârilor care ne angajează viaţa pe un an sau pe mai mulţi ani. Mântuitorul care a ieşit la propovăduire ne strigă: „Po­căiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Cercetaţi-vă cu­getul şi viaţa. Sfinţiţi-vă gândurile, sfmţiţi-vă simţirile, sfmţiţi-vă faptele, şi aveţi marea bucurie de a vedea răsărind şi pentru voi acea lumină mare, care a răsărit galileenilor. Veţi avea marea, ne­grăita bucurie de a vedea cum se sălăşluieşte, cum creşte şi înflo­reşte înlăuntrul vostru împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia liniştii, a seninătăţii, a încrederii, a nădejdii, a păcii.

Aşa ne grăieşte Mântuitorul la începutul activităţii Sale pu­blice. El ne cheamă să intrăm în rândurile galileenilor care-I as­cultau cuvântul, se pocăiau şi începeau o viaţă nouă, facându-se vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie deci să răspundem la chemarea Mântuitorului, şi aceasta cât mai neîntârziat, chiar astăzi, căci mâine, cine ştie, s-ar putea ca pentru unii dintre noi să fie prea târziu. Şi dacă puterile noastre ni se par prea slabe pentru a lua o astfel de hotărâre şi a o ţine, să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute El, prin puterea harului Său divin, care „pe cele slabe le în­tăreşte”, ca să ne dea curajul şi forţa necesară pentru a începe o viaţă nouă. Să-L rugăm pe El să împlinească lipsurile noastre şi să ne ajute să ducem la bun sfârşit strădania noastră, pentru ca să simţim, încă de pe acum, în sufletul şi în viaţa noastră bucuriile cele mai negrăite ale împărăţiei cerurilor, de care să ne facă păr­taşi din plin în viaţa ce va să vie. Amin!

 Sursa: Diac. Prof. Emilian Vasilescu, în: „Glasul Bisericii”, nr. 11-12, 1954, pp. 586-589.

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Predică la Duminica după Botezul Domnului

  1. Liliana spune:

    Parinte Andrei,vreau sa va cer permisiunea de a citi din predicile postate de catre dvs. ca si Cazanie la sfarsitul Sfintei Liturghii (am ingaduinta preotului de a citi si din alte surse in afara celor ce se gasesc in biserica) pentru a raspandi cuvantul Mantuitorului, pentru a potoli setea de Dumnezeu a celor ce-l cauta!
    Cred Doamne, ajuta necredintei mele!

    • Pr. Andrei spune:

      Doamnă Liliana, aveți toată permisiunea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca aceste predici, fie că îmi aparțin fie că, la rândul meu, le-am preluat din alte surse, să fie spre folosul tuturor celor care le citesc sau le ascultă.
      Spor în toate cele bune!

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s