Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului


„Astăzi… în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pre Hristos tuturor mai-nainte îl vesteşte” (Din Troparul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).

Străluceşte astăzi în inimile noastre zi de bucurie şi praznic sfânt. Prin hotărârea Atotputernicului Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria a fost rânduită să fie Maica cea după trup a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

În Biserica noastră Ortodoxă, nimbul de sfinţenie al Sfintei Fecioare Maria străluceşte mai presus decât nimbul tuturor Sfinţilor, căci ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fară de asemănare decât Serafimii. Pentru această înaltă şi negrăită vred­nicie arătată de Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, Biserica Orto­doxă a rânduit în cinstea ei patru mari sărbători peste an. Sărbă­toarea de astăzi o cunoaştem sub numele de „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Se numeşte aşa pentru faptul că aceea care este mai înainte de naştere Fecioară şi după naştere Fecioară, în Biserica cea Sfântă se aduce.

Este bine de aceea să cunoaştem şi noi creştinii de azi rostul şi semnificaţia acestei sărbători, pentru ca viaţa noastră să crească şi să sporească în sfinţenie, să devină mai curată, mai îmbunătăţită, mai apropiată de Dumnezeu.

Să ne mutăm acum firul gândurilor noastre de la cele prezente la cele petrecute în zilele apropiate de întruparea Domnului Hristos. Vedem parcă în cetatea Nazaretului, din Galileea, chipurile a doi bătrâni, Ioachim şi Ana, care-şi petrec zilele într-o atmosferă de pace, de linişte cucernică şi rugăciune. Cunoscuseră multe lucruri frumoase din viaţă, se bucurau de o sănătate deplină şi aveau îndestulare din roadele pământului pentru ca să fie mulţumiţi. Dar viaţa lor liniştită şi luminoasă era tulburată de umbra unei tristeţi: n-aveau copii. Deşi bătrâni, ei stăruiau totuşi în rugăciuni ca Domnul să ridice ocara numelui lor între rudeniile şi semenii lor. Căci la iudei însemna mare necinste pentru familia care nu avea copii, căreia i se stingea spiţa neamului. Rugăciunea lor către Dumnezeu era caldă şi puternică, şi-i vedem deseori rămânând într-o atitudine de contemplaţie, încrezători în bunătatea negrăită a lui Dumnezeu.

Era un obicei vechi la iudei ca pruncul cel întâi născut să se în­chine la Casa Domnului, la templul din Ierusalim. Bătrânii Ioa­chim şi Ana făgăduiră în taină înaintea Domnului că, de li se va dărui o odraslă, băiat sau fată, să fie încredinţată Domnului la templul din Ierusalim.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile celor doi bătrâni, iar Ana a născut o pruncă pe care au numit-o Maria sau Miriam. Acest nume mai fusese purtat în trecut la evrei de sora lui Moise şi Aaron, care se numise Miriam (Ieşire XV, 20). Fruct al unui pân­tece neroditor, Maria a odrăslit ca un trandafir în zăpezile vârstei îngheţate a părinţilor ei.

Semnificațiile numelui Maria sau Miriam sunt multe. Cea mai cu­noscută însemnare este aceea de „Stăpână” sau „Doamnă”; Ma­ria mai înseamnă şi „cea plină de dar”, pentru că ea avea să fie Maica vieţii, mama cea după trup a Domnului Hristos, prin care ni s-a dăruit nouă oamenilor harul şi adevărul; Maria sau Miriam mai înseamnă şi „luceafărul dimineţii” aşa precum i se cântă la slujba Acatistului: „Bucură-Te luceafărul dimineţii cel prea luminos, care singură ai purtat pre soarele Hristos”(Acatistul Bunei-vestiri, Slava odei a treia). După alţii, numele de Maria sau Miriam mai înseamnă şi „steaua sau luceafărul mării”, numire deve­nită populară din timpul Fericitului Ieronim (De nominibus hebraicis. De Exodo, Migne, P.L. XXIII, col. 833, şi De Matthaeo, ibidem, col. 886). Această numire a devenit cunoscută şi la noi românii datorită îndeosebi marelui poet Eminescu, care începe una din poeziile sale prin versurile: „Rugămu-ne-ndurărilor, Lu­ceafărului mărilor…”.

După naştere, prunca Maria a petrecut trei ani în liniştea casei părinteşti. In viaţa monotonă şi tristă a bătrânilor Ioachim şi Ana, Maria, răsărită ca un „crin între vâlcele” (Cântarea Cântărilor II, 1), aduse veselie şi speranţă. Nespusă era bucuria părinţilor – cine dintre noi nu se bucură de seninătatea şi nevinovăţia ochilor unui copil -, încât şi ei puteau spune ca înţeleptul Solomon: „Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de tur-turea se aude… ” (Cântarea Cântărilor II, 12).

După trei ani, prunca Maria urma să părăsească liniştea netul­burată de griji a căminului părintesc. La această vârstă fragedă, când copilul este mai drăgălaş, iar prin gingăşia şi voioşia lui fi­rească poate să descreţească fruntea îngrijorată a părinţilor, alungându-le supărarea şi apăsarea de pe inimă, bătrânii părinţi s-au lipsit de această bucurie omenească şi au dus pe prunca Maria, potrivit făgăduinţei făcute, spre a fi închinată templului din Ierusalim. În mintea lor, ca părinţi, se mângâiau poate de pe acum cu speranţa că într-o zi va fi şi ea mamă, ridicând cinstea neamului lor printre celelalte familii ale lui Israel. Dar nu ştiau că în vatra părintească, la umbra finicilor şi sicomorilor, va alerga într-o zi Însuşi Fiul lui Dumnezeu, copilul Iisus, înzestrat cu un farmec deosebit şi îmbrăcat într-o lumină care venea de dincolo de zările acestei vieţi. La templul din Ierusalim, Maria fu încredinţată arhi­ereului Zaharia, ca prunca să vieţuiască în legea cea sfântă. Acest moment îl sărbătoreşte azi îndeosebi Biserica lui Hristos, intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare şi pregătirea ei din timp pentru putea deveni tabernacolul Dumnezeului celui viu, a Domnului Hristos.

Pe unii ne-ar împinge poate curiozitatea să mai aflăm cum a petrecut Sfânta Fecioară anii copilăriei sale la templul din Ierusa­lim, învăţatul iudeu Iosif Flaviu ne spune că pe lângă templul din Ierusalim se construiseră imobile cu trei caturi, în care se aflau locuinţe pentru personalul slujitor al templului, leviţi, preoţi şi arhierei. Tot aici se mai aflau locuinţe separate pentru văduvele consacrate Serviciului religios şi pentru fecioarele închinate templului (Antiquitates Iudaicae, lib. VIII, cap. 33). În mijlocul aces­tor persoane consacrate templului a vieţuit şi Sfânta Fecioară sub supravegherea preoţilor, rugându-se neîncetat, citind Sfânta Scriptură şi lucrând cu mâinile în orele sale libere.

Către vârsta de 14-15 ani, după legea iudaică, fecioarele consa­crate puteau să părăsească templul şi să meargă în familiile cărora aparţineau, spre a se căsători, ca şi celelalte fecioare.

Sfânta Fecioară Maria însă, făcu cunoscut arhiereilor şi preoţi­lor că părinţii ei de la naştere au închinat-o lui Dumnezeu, iar acum, devenită mare, ea însăşi a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu de a trăi toată viaţa în sfântă şi curată feciorie. Pentru păstrarea nevătămată a făgăduinţei sale, ea a fost logodită cu rudenia sa, bă­trânul şi dreptul Iosif, trecut de optzeci de ani, cunoscut pentru viața lui sfântă.

Dumnezeu a plăsmuit pe Sfânta Fecioară nu numai cu frumu­seţe trupească, ci mai ales a împodobit-o cu frumuseţea nepieri­toare a sufletului, curăţind-o de păcate şi pregătind-o din pruncie să fíe vas primitor al darurilor Sfântului Duh. I-a luminat mintea, pentru a o face capabilă să primească cunoştinţa adevărului; i-a încălzit simţirea cu focul dragostei dumnezeieşti; i-a aprins voinţa de dorirea şi săvârşirea binelui. Prin revărsarea harului şi puterii Sfântului Duh, Dumnezeu a pregătit-o treptat şi sufleteşte pentru a o face cel mai curat templu al Dumnezeului celui întrupat. De aceea şi pictorii se întrec în a zugrăvi chipul Sfintei Fecioare în trăsăturile cele mai frumoase, cele mai distinse, vrednice de Maica lui Dumnezeu.

Taina cea din veac ascunsă începe de astăzi să se descopere. În această alegere a Sfintei Fecioare de a fi mama cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos s-a arătat bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Patriarhii, drepţii şi profeţii Vechiului Testament se rugau ne­încetat ca din templul cerului să coboare în templul pământului Fiul lui Dumnezeu, ca să izbăvească omenirea din stăpânirea dia­volului şi a păcatului, păstorul lui Israel… arată-Te, se ruga proorocul David. Cel ce şezi pe Heruvimi, deşteaptă puterea Ta… şi vino ca să ne mântuieşti pe noi. Ridică-ne iar, Dumnezeule; arată-ne faţa Ta şi ne vom mântui… Până când Te vei mânia pe rugăciunea poporului Tău?” (Psalmul LXXX, 1-4).

Sfânta Fecioară Maria s-a făcut pod care ne trece de la cele pământeşti la cele cereşti, scara lui Iacob pe care se suiau şi cobo­rau îngerii. Nespus şi neîntrecut de frumoase sunt laudele care se aduc Sfintei Fecioare Maria în fiinţările Bisericii noastre. Ea este numită grădina desfătării, locaşul bucuriei, luceafărul zorilor, raza zilei, veselia tuturor neamurilor, învăţătoarea credincioşilor, cu­noştinţa harului, bucuria celor pământeşti şi a celor cereşti, îndrăznirea muritorilor către Dumnezeu, tămâia rugăciunii, călcarea rătăcirii şi amăgirii diavoleşti, căderea demonilor, limanul suflete­lor, curăţirea a toată lumea, acoperământul lumii cel mai înalt de­cât cerul, începătoarea renaşterii, deschiderea uşilor paradisului, cheia împărăţiei lui Hristos, tronul Atotţiitorului, palatul împăra­tului tuturor, uşa mântuirii, comoara curăţiei, chipul şi lauda fe­cioriei, buna educatoare a fecioarelor, nădejdea cea neclintită a mamelor, ocrotitoarea celor în strâmtoare, podoaba aleasă a sufle­telor credincioşilor, lauda preoţilor şi a tuturor slujitorilor lui Hristos, rai însufleţit care a rodit pe pomul vieţii, pe Hristos, cri­nul cel cu bun miros, care umple de mireasmă pe cei credincioşi. Stăpâna lumii, Prea Curata şi pururea Fecioară Maria, Maica Dumnezeului nostru.

Pe aceasta, văzând-o în descoperirea dumnezeiască înţeleptul Solomon, o salută prin cuvintele: „Cine este aceasta care se ivește cu zorile?” (Cântarea Cântărilor I, 14). „Cine-i aceasta… ce străluceşte ca zarea şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de lu­minoasă?… ” (Cântarea Cântărilor VI, 10).

Intrarea în Biserică a dumnezeieştii Fecioare cea plină de har este îndoită: una văzută, cea de pe pământ, care s-a făcut în tem­plul din Ierusalim; alta nevăzută, aceea din Biserica triumfătoare, unde Sfânta Fecioară se află în fruntea cetelor Sfinţilor, a îngeri­lor şi Arhanghelilor, a Heruvimilor şi Serafimilor. Cea dintâi a umplut de slavă templul lui Solomon; cea de-a doua umple de sla­vă cerul, templul cel nefăcut de mână al lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a arătat o dragoste deosebită copiilor şi ne-a spus că mare grijă trebuie să avem de ei: „Luaţi seama, zice El, să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici; căci zic vouă că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu, care este în ceruri 1 (Matei XVIII, 10).

Cartea sfântă îndeamnă cu blândeţe pe copii: ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale ” (Pilde I, 8), Pe lângă aceasta, le recomandă ca învăţăturile cele bune, care aduc bunătatea şi credincioşia, să le scrie fiecare „pe tăbliţa inimii sale” (Pilde III, 3). Să nu dispreţuiască învăţătura cea bună a părinţilor, căci „sfatul este o candelă, învăţătura o lumină” (Pil­de VI. 23). Dumnezeu doreşte ca noi toţi, părinţi şi copii, să deve­nim aleşii Săi prea iubiţi, îmbrăcându-ne cu „milostivirile îndură­rii, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungată răbda­re, îngăduindu-ne unul pe altul şi iertând unul altuia…; după cum Hristos v-a iertat vouă, spune Sfântul Pavel, asemenea iertaţi şi voi. Iar peste acestea toate, îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este le­gătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost che­maţi ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni III, 12-15).

Să avem încredere în puterea şi bunătatea Iui Dumnezeu. Pe cei ce împlinesc legea Domnului, aşa cum au împlinit-o bătrânii și drepţii Ioachim şi Ana cu prunca lor Maria, Dumnezeu nu-i pără­seşte, nici pe ei, nici pe copiii lor. „Tânăr am fost şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşind pâine” ni se spune în Sfânta Scriptură (Psalmul XXXIV, 25).

Sfântă şi Prea Curată Fecioară Maria, care ai intrat astăzi In Bi­serica cea sfântă a Domnului, pregătindu-ţi trupul şi sufletul spre a fi vas curat al Dumnezeului celui întrupat, Tu singura din toate femeile lumii care Te-ai învrednicit de cinstea cea negrăită de a fi Maica Domnului nostru, fii solitoarea cea bună şi du rugăciunile noastre la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru. Roagă-L să reverse cu îndurare asupra noastră şi asupra copiilor noştri milele sale cele bogate, ca noi toţi să petrecem această viaţă trecătoare în iubire unii fată de alţii, în curăţie, în linişte şi pace, în sfinţenie. Iar după împlinirea datoriei noastre în această viaţă, să ne bucurăm şi de bunurile sale cele cereşti, în împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Sursa: Diac. Asist. Ioan Rămureanu (Glasul Bisericii nr. 11, 1956, pp. 599-603)

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s