Iubirea conditionata si pedepsele


Am vizionat de curând emisiunea „Garantat 100%” care l-a avut ca invitat pe Alfie Kohn, cunoscut autor al mai multor cărți despre educație și parenting. Ceea ce spune el poate părea ciudat, mai ales pentru noi, românii, care am crescut cu ideea că „bătaia e ruptă din Rai”. Dar eu cred că modelul de educație pe care îl propune este unul sănătos și echilibrat. Și ca să vă convingeți de ceea ce spun, redau mai jos câteva extrase din emisiune:

– „Pedeapsa înseamnă că atunci când copilul face ceva rău, ceva rău i se va întâmpla și lui. Mesajul pe care îl primește copilul de la părinte este: Fă asta și ai să vezi ce-o să-ți fac eu! O să te fac să suferi și așa o să fii un om mai bun. Dacă analizăm gândirea de acest fel, dincolo de tot ceea ce am învățat, e logic că nimic nu garantează, că făcând un copil să sufere, acel copil va deveni mai bun. Nici moral, nici psihologic și în nici un alt fel. Copilul înțelege doar că oamenii cu mai multă putere ca el pot folosi această putere ca să-i facă rău, ca să-l oblige să facă așa cum vor ei. Niciodată în istoria omenirii, acest tip de educație nu i-a făcut pe oameni mai buni și mai atenți. Duce la egoism. Copiii se gândesc doar cum să facă să nu fie pedepsiți.”

– „Mă întrebați dacă parentingul condiționat și meoda pedepselor sunt eficiente? Răspunsul este că sunt eficiente într-o singură privință: supunerea temporară. Însă prețul plătit este uriaș. Așa ceva afectează sănătatea psihologică a copilului.”

– „Dar afecțiunea care trebuie câștigată nu se poate numi afecțiune.”

– „Oricât de mult mi-ar repugna bărbații care-și bat soțiile, mi se pare mult mai grav ca un adult să bată un copil. Indiferent de împrejurări sau motive. Dar cei care nu gândesc la fel, trebuie doar să privească dovezile științifice. Vor vedea date clare care arată efectul cumplit asupra copiilor. Aceștia învață că atunci când ai mai multă putere decât altcineva, poți să-i faci rău ca să se poarte așa cum vrei tu. Iată lecția pedepsei corporale. Dar și părinții care nu ridică mâna asupra copilului și folosesc puterea calmă și sigură de sine, de care ați amintit, transmit de fapt, același mesaj. Cel al puterii, doar că sub altă formă. Pot să exercit putere asupra ta, dar și să te distrug, retrăgându-mi iubirea când nu-mi ești pe plac. Asta poate fi și mai înfricoșător decât bătaia pentru copil.

Ca părinte, am avut momente când am țipat sau l-am pedepsit pe D., pentru că era mai „obraznic”. Dar rezultatul nu era cel așteptat, ci dimpotrivă, era și mai agitat și nervos. Și am observat că era mai „obraznic” tocmai în acele momente stresante, când aveam foarte multă treabă și nu-i acordam suficientă atenție. Și tocmai pentru că deja eram obosită și agitată, cel mai mic gest nepotrivit făcut de el avea drept consecință o reacție exagerată a mea, lucru ce-l făcea pe el și mai nervos si tot așa. Ne învârteam într-un cerc și simțeam că nu rezolv nimic cu pedepsele sau cu cearta. Trebuia să schimb ceva.

Și mi-am propus să nu mă mai enervez când trântește sau face altceva nepotrivit – știu că l-am neglijat și vrea atenție, ci îl întreb: „cine te-a supărat?”. Bineînțeles că nu-mi poate spune exact. Atunci eu îi ofer câteva sugestii și pornesc o conversație despre supărarea lui. Îmi cer iertare dacă am țipat la el. Las treaba și îl invit la joacă, și încet-încet se liniștește. Și am văzut că nu-și dorește decât să petrec timp cu el, să-l ascult și să mă joc. Dacă fac lucrurile astea, este cel mai fericit și cooperant copilaș.

Evident că nu am timp să mă joc cu el cât ar avea nevoie, dar încerc să-l implic în ceea ce fac eu prin casă: mâncare, curățenie, și este foarte bucuros de acest lucru. Când se plictisește, pleacă la joacă. Dar dacă am destulă răbdare cu el (chiar dacă îmi răstoarnă castronul cu făină pe jos🙂 ), și îi găsesc ceva de făcut pe lângă mine, la final toată lumea e mulțumită. Și eu că mi-am făcut treaba, și el, că am petrecut timp împreună și nu s-a mai simțit abandonat între jucării.

Adevărul este că nu-mi este ușor să fac lucrurile astea. Până să citesc diferite cărți despre creșterea copiilor, mi se părea că metoda pedepselor e singura metodă eficientă de educare. Pentru că era singura pe care o știam și îmi intrase cumva în reflex. Dar consider că pentru a fi un părinte bun este nevoie să mă informez și mai ales, să lucrez la propria persoană. Să DEVIN PĂRINTE, în fiecare zi. Este nevoie să dau la o parte tiparele comportamentale cu care am fost obișnuită. Să gândesc și să mă rog mai mult înainte de a aplica o metodă sau alta. Să mă port cu copilul meu așa cum merită, cu respect și iubire. Să am grijă de starea mea sufletească, pentru că îl influențează. Să mă bucur de el, așa cum este, și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Să-i spun mai des că îl iubesc, dar să-i și arăt prin comportamentul meu acest lucru.

În concluzie, vă recomand din toată inima această emisiune cu Alfie Kohn, despre care puteți afla mai multe aici. Că tot suntem în prag de Sărbători, în așteptarea lui Moș Crăciun. Și mulți părinți cad în capcana de a șantaja copilul: „Dacă ești cuminte, vine Mosu’ și îți aduce un cadou.”

Alte articole despre dragostea necondiționată:

– importanța iubirii necondiționate;

interviu cu Alfie Kohn, un mic extras: „Doi nutriţionişti au descoperit că părinţii care încearcă să-i facă pe copiii lor să mănânce doar la ora mesei (şi nu atunci când le este foame), sau care-i încurajează să mănânce tot din farfurie (chiar şi atunci când, în mod evident, s-au săturat), sau care folosesc desertul pe post de premiu, sfârşesc prin a avea copii care îşi pierd abilitatea naturală de a-şi regla consumul caloric. Înţelegi cum stă treaba? Când părinţii controlează excesiv, copiii încetează să mai aibă încredere în semnalele transmise de propriile corpuri. Ce este valabil pentru mâncare este valabil şi pentru alte lucruri, precum simţul moralităţii: prea mult control din partea noastră înseamnă prea puţine şanse pentru copii de a-şi dezvolta liberul arbitru şi propria capacitate de a judeca.

Later edit: Am citit un articol pe doxologia.ro, care mi-a plăcut mult. Redau un paragraf, care are legătură cu ceea ce am scris până acum: „Apoi să ştim că un om, un copil care strigă, care vrea să te rănească, suferă şi nu ştie cum să-şi strige suferinţa. Şi-atunci zi: „Doamne, dă-mi mie puterea să aud dincolo de durerea mea durerea lui, şi să ajung la el!” Şi veţi vedea că se poate. Dacă vom alege să ne simţim jigniţi şi să ne concentrăm pe orgoliul nostru rănit, vom apela la pedeapsă şi la violenţă. Dacă, deşi ne doare, vom alege să ne gândim mai mult la Dumnezeu şi vom conta pe El şi pe iubirea Lui, vom trăi în alt plan şi vom vedea cum lucrează Dumnezeu… Să îndrăznim. Da, suntem în iad, dar Dumnezeu este cu noi. Să fim şi noi cu El în tot locul şi în tot timpul!”

Trebuie să admit că de fiecare dată când am țipat la D. sau l-am pedepsit, am făcut-o pentru că eram prea supărată (a se citi nervoasă) ca să găsesc o altă metodă de a-l liniști, nu pentru că aș fi crezut vreo clipă că acest tip de „educație” ajută la ceva. Deci să recunoaștem sincer: cearta/bătaia/pedeapsa nu e pentru ei, ci pentru noi, părinții…ca să ne descărcăm nervii și să-l liniștim „rapid”. Ori, cum spune și Maica Siluana în articol, numai Dumnezeu ne poate ajuta să răbdăm năzbâtiile pe care le fac cei mici uneori, și tot El ne poate da soluția cea mai potrivită în fiecare situație. Soluții magice nu există, numai harul lui Dumnezeu care lucrează cu fiecare în parte! Doamne ajută!

Pace și bucurie sfântă!

Alina-Nicoleta

Vezi și: Violența împotriva copiilor 

              Inversarea rolurilor 

             Jocul – modalitate de comunicare

             Și părinții trebuie să-și ceară iertare 

About Alina-Nicoleta

Sunt soție, mamă, preoteasă și le împlinesc pe toate după putere, cu ajutorul lui Dumnezeu! „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.” (Fil. 4,13)
Acest articol a fost publicat în Crâmpeie de gânduri, Familiei Contemporane, Mămici și Pitici și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Iubirea conditionata si pedepsele

  1. Theodora spune:

    Multumesc din suflet pentru aceste sfaturi foarte utile .si eu am un baietel de 8 ani si ma regasesc la partea cu pedepsele.Acum caut sa il inteleg mai mult,sa fiu alaturi de el,sa intru in lumea lui,cum pot si eu.Va doresc numai bine si un Craciun fericit!

    • Mă bucur mult că vă este util articolul. Cât despre cum puteți intra mai ușor în lumea lui, vă recomand cartea „Rețete de jocuri”, despre care am vorbit în art. Inversarea rolurilor. Pe mine m-a ajutat foarte mult această carte să înțeleg de ce vrea atât de mult să se joace, și de ce vrea să facă acest lucru mai ales cu noi, părinții, și nu cu alți copii.
      Sărbători cu pace bucurie vă doresc!🙂

  2. anca spune:

    Multumesc pentru articol. Inainte sa am fetita am observat pe motan, daca eram agresiva cu el si-l certam devenea agresiv si obraznic, ne jucam de-a soarecele si pisica si la fel se intampla si cu copiii. NU putem intotdeauna sa nu spunem nu, sa nu ridicam tonul, sa nu folosim recompense ca desertul (mai ales cand nu mananca nimic), sa nu ii dam pedepse, dar…daca reusim macar uneori, apoi din ce in ce mai mult cred ca este foarte bine:)

    • Asa este, nu reusim intotdeauna sa reactionam asa cum am vrea. Dar dacă ne straduim zi de zi să ne comportăm cum trebuie, în final vom reuși să fim constanți.
      Doamne ajută! Mulțumesc de vizită🙂

  3. Teodora spune:

    Foarte bun si util articolul.
    Am un baietel de 2 ani si 9 luni si o fetita de 2 luni. E destul de dificil sa pastrezi un ritm si un program in conditiile in care fiecare copil are alta varsta si c totul alte nevoi acum. Ma preocupa si ma framanta intents cum sa fac sa fiu un parinte mai bun si sa creasca cum trebuie. Ma manii des pe copii (mai ales pe cel mare) si imi ies din fire, dar niciodata, asa cum spui si tu, din vina lor. Stiu ca problema sunt eu si stiu si ca Dumnezeu ajuta. Uneori insa mi-e imposibil sa nu ma simt depasita. In special in ceea ce priveste mancarea la cel mare. Mi s-a parut foarte graitor ceea ce spuneai cu faptul ca nu mai stie cand ii este foame. Si noi folosim desertul si uneori poate insistăm cu portii prea mari pentru el (pentru simplul fapt ca aceea este uneori singura masa din zi pe care o mananca). Mi-e foarte greu sa cred ca stie sa aprecieze singur ce/cand si cat sa manance. Mai ales cand il vad ca ii este clar foame si cere de mancare, dar ar prefera sa manance bomboane sau orice altceva numai mancare nu. As vrea tare mult sa deslusesc misterul acesta al apetitului lui ( a avut si perioade cand a mancat bine). Ma simt ca intr-un triunghi al bermudelor cand vine vorba de a gasi o explicatie comportamentului lui. Desi sunt convinsa ca este ceva ce am gresit eu (tare as vrea sa stiu ce).
    Dincolo de asta as fi vrut sa intreb ce varsta are baietelul tau si cum il faci sa faca chestii absolut necesare (fara sa pierzi 3 sferturi din zi cu o singura treaba), cum ar fi sa vina la spalat pe dinti, sa se lase imbracat.

    Multumesc,
    Teodora

    • Doamne ajută Teodora.
      Băiețelul nostru are 3 ani si 3 luni, deci sunt de vârste apropiate😉
      Nu îți pot da sfaturi, pentru că situațiile sunt diferite. Al nostru a fost mai liniștit din fire, și în general mă ascultă, dar are și el perioade când n-o scot la capăt decât cu joculețe sau povești. A avut o perioadă când nu voia să mânânce mai nimic, dar așa reușeam să-l fac să mănânce, cu jucării la masă, cu povești inventate pe moment, joculețe de rol etc. Acum a depășit. Și din ce am observat eu, cel mai tare se încăpățâna să nu mănânce atunci când eu insistam foarte mult și făceam o tragedie din faptul că nu mânca. Și atunci când mi-am dat seama, am lăsat garda jos, nu am mai insistat, dar nici nu i-am dat nimic de ronțăit între mese ca să-și „strice foamea”. În plus, am început să îi pregătesc mâncarea și sub alte forme decât era obișnuit. Am făcut mâncarea mai atractivă. De ex., i-am făcut paste cu forme de mașini, sau melcisori. Am început să-l implic mai mult la bucătărie, când făceam mâncare, să mă ajute cu ceva. Când făceam așa, era foarte bucuros, și mânca cu plăcere mâncarea făcută de noi.
      Dar din ce mi-ai povestit tu, mie mi se pare că băiețelul tău este gelos și se comporta așa tocmai pentru a se răzvrăti. Este foarte frustrat că nu mai petreci timp doar cu el, și încearcă să-ți capteze atenția prin acest comportament. El nu știe să-ți spună ce nu-i convine, dar îți arată prin ceea ce face. Bine ar fi dacă ai putea să descifrezi mesajul care se află dincolo de ceea ce face el, și să nu te mai enervezi. Adică să nu mai vezi împotrivirile lui ca pe ceva rău, ci ca un mod al lui de a-ți spune: „Mami, te iubesc și vreau să stau mai mult cu tine. Nu-mi place că bebelușul ăsta ia din timpul nostru”. Nu pot acum să explic mai în detaliu, dar îți recomand cartea „Rețete de jocuri”, despre care am vorbit aici, are chiar un capitol special dedicat rivalității dintre frați.
      Încearcă să inventezi fel și fel de jocuri prin care să-l inviți la spălat, la îmbrăcat. Fii veselă și jucăușă. Chiar dacă nu va funcționa din prima sau de fiecare dată, cu siguranță va destinde atmosfera, și va face lucrurile mai plăcute pentru amândoi. Iar el dacă vede că nu mai ești așa pornită, va renunța la luptă încet încet.
      Și am lăsat la urmă ceea ce era mai important. Ori de câte ori ai ocazia, fă rugăciune la Maica Domnului, să-ți dea răbdare și inimă bună, pentru a putea avea grijă de copii cât mai bine. Iar când ai timp, mai ascultă câte un interviu despre educația prin joc, pentru motivație. Ai aici câteva sugestii.
      Mulțumim că ai împărtășit cu noi frământările tale, sper că te-am putut ajuta cât de puțin. Așteptăm să revii și să ne povestești ce a funcționat în cazul vostru. Doamne ajută!

    • Ia uite ce spune Sf. Porfirie, care mie îmi este foarte drag: „Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-l vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu. Să spui: «Doamne lisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i». Şi Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: «Oh, nu trebuia s-o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!». Şi aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieşi dinlăuntrul lor”. Întreg articolul îl găsești aici.

      • Teodora spune:

        Multumesc mult de raspuns!
        Intamplator sau nu cartea recomandata de tine mi-a mai recomandat-o o prietena si in ziua cand am citit raspunsul tau mi-a venit si cartea acasa, asa ca m-am pus pe citit. Momentan ne-am mai descretit fruntile putin si treaba merge foarte bine cu psihologia inversa „Nu cumva sa te imbraci !” si el se imbraca razand, „nu cumva sa mananci tot din farfurie” si el mananca tot razand si tot asa. Astept sa ajung la finalul cartii poate mai gasesc si alte variatiuni.
        Ma intreb insa ce efect duhovnicesc au toate aceste lucruri asupra lui? Oare inainte cum de ascultau copii de parinti fara atatea scalambaieli ??? Ce era asa diferit ? Cum, cand si in ce fel va invata el ascultarea ?
        Dincolo de toate intrebarile mele, cred sincer ca linkul trimis de tine este foarte adevarat. Daca noi suntem cum suntem nu putem avea pretentia de la el sa fie altfel. Sunt sigura ca daca noi am fi cu mintea mereu la Dumnezeu, copiii ne-ar asculta de drag si nu de frica si nici n-ar fi nevoie sa facem o sumedenie de alte inventii. Greu lucru totusi sa fii mereu cu mintea la Dumnezeu !

        Multumesc inca o data.
        Doamne ajuta.

      • Mă bucur că v-ați mai relaxat amândoi, și lucrurile merg mai bine. Eu nu prea am folosit „psihologia inversă”. Dar am folosit destul de mult inversarea rolurilor. De ex., îi spuneam: „Hai să jucăm un joc. Eu sunt copilul care nu vrea să mănânce și tu ești mama care spune că trebuie să mănânci, să crești mare.” Și funcționa, pentru că el încercând să mă convingă pe mine să fac ceva, de fapt se convingea pe el.
        Legat de grija ta că poate nu e bine să folosești psihologia inversă, într-adevăr, recomandarea mea este să nu o folosești pe termen lung. Oricum, el își dă seama că e doar un joc, de asta se și distrează. Dar mai bine mai cauți și alte variante care să funcționeze. Deci important este să inventezi tot felul de jocuri, gen un animal de pluș care îl cheamă la masă într-un mod haios, sau se „ceartă” cu el pt mâncare: „Nu-mi mânca mâncarea, e a mea!”
        Eu am observat că, atunci când mă joc mai mult cu el, este mult mai dispus să coopereze. Și atmosfera este mai plăcută pentru amândoi.
        Cum ascultau copiii înainte? Nu știu, dar ce știu sigur este că și părinții erau altfel, și copiii. Și mai știu că nu erau atâtea „ispite”, distrageri (televizor, calculator, dulciuri, prea multe jucării etc.) ca acum.
        Cred că nici noi nu trebuie să avem pretenția să ne asculte orbește. Dacă ai sa mai citești cuvintele Sf. Porfirie, de ex., ai să vezi că spune chiar și el să nu-i forțăm pe copii cu nimic. Mai mult să ne rugăm, și să-i lăsăm și lui o oarecare libertate. Eu chiar mai procedez așa uneori. Dacă nu vrea să mănânce, îl las în pace. Îi spun că noi mergem să mâncăm, și de obicei după un timp vine și el și mănâncă. Sau mai târziu cere singur de mâncare.

      • Teodora spune:

        Inca o data multumesc ! Am citit mai multe articole de pe linkul trimis de tine. Foarte folositoare. Nadajduiesc cu ajutorul lui Dumnezeu sa pot pune si in practica ceea ce am citit.
        Din cam toate articolele reiese o singura idee de baza :rugaciunea parintilor este cheia pentru comportamentul bun al copiilor.
        Ma gandesc ca toate aceste carti asa numite de „parenting” au aparut tocmai pentru ca omul s-a indepartat inimaginabil de mult de Dumnezeu. Daca cu rugaciunea parintiilor se linistesc copiii atunci ce nevoie ai mai avea de atatea tehnici, jocuri si strategii psihologice. Decat daca parintii nu se roaga suficient. Iar cantitatea de carti care au aparut despre cum sa-ti cresti copii bine oglindeste cat de mult ne rugam pentru copiii nostri.
        Multumesc mult inca o data !
        Doamne ajuta !

      • Cu mare plăcere Teodora. Mă bucur că ți-am putut fi de folos🙂 .
        Legat de ceea ce ai spus, că rugăciunea este cheia pentru comportamentul bun al copiilor, sunt de acord, dar nu în totalitate. Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni. Și au și cărțile rostul lor. Doar că trebuie selectate foarte bine.
        Era o pildă cu un părinte care se ruga mult, și la toate Liturghiile făcute de el, veneau îngerii și slujeau. Și într-o duminică, a venit un preot să slujească împreună cu el. Și a văzut acest preot că el făcea slujbă frumoasă, se ruga cu tot sufletul, dar făcea anumite greșeli, și l-a corectat. Și atunci preotul nostru s-a tulburat și la următoarea Liturghie când a slujit și au venit iar îngerii, i-a întrebat: „De ce nu mi-ați spus voi că mă aflu în greșeală?” Și îngerii i-au spus: „Pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni, și este voia Lui ca oamenii să se ajute unii pe alții în toate. Dacă noi v-am ajuta, n-ați mai avea nevoie de ceilalți, și comuniunea n-ar mai exista.”
        Am parafrazat puțin, dar cred că ai înțeles ideea. Este foarte important să ne rugăm mult pentru copiii noștri, dar nu e suficient totuși. Este nevoie și de spovedanie mai deasă, de Împărtășanie, dar și de informații potrivite despre cum să fim părinți buni. Rugăciunea ne ajută pe noi să ne liniștim, îi ajută și pe copiii noștri, dar nu ne oferă chiar toate răspunsurile. Atunci n-am mai avea nevoie de nimeni, și n-ar mai fi comuniune și într-ajutorare. Părerea mea.
        Dumnezeu să vă ajute să găsiți răspunsuri la frământări, și să vă dea înțelepciune și echilibru în toate!

      • Nu este de-ajuns să fie părinţii binecinstitori. Trebuie să nu-i asuprească pe copii, ca să facă binele cu sila. Este cu putinţă să-i alungăm pe copii de la Hristos, atunci când urmăm cele ale religiei cu egoism. Copiii nu voiesc asuprire. Nu-i siliţi să vă urmeze la biserică. Puteţi să spuneţi: „Cine vrea, poate să vină acum împreună cu mine, sau mai târziu”. Lăsaţi să vorbească în sufletele lor Dumnezeu. Pricina pentru care copiii anumitor părinţi, atunci când cresc, devin nesupuşi şi părăsesc şi Biserica şi totul, şi aleargă în altă parte pentru a fi satisfăcuţi, este tocmai această asuprire pe care o săvârşesc părinţii cei „buni”. Părinţii chipurile „binecinstitori”, care se îngrijeau ca pruncii lor să devină „buni creştini”, i-au asuprit prin această iubire omenească a lor şi s-a întâmplat contrariul. Adică, atunci când sunt mici sunt presaţi, iar când ajung la şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ani, aduc roade potrivnice. Ajung, din împotrivire, să lege tovărăşii rele şi să vorbească urât.
        În vreme ce, atunci când cresc în libertate, văzând în acelaşi timp pilda celor mai mari, ajung să ne bucure în toate. Acesta este secretul – să fii bun, să fii sfânt, ca să insufli, să iradiezi. Se vede că viaţa copiilor este înrâurită de iradierea părinţilor. Părinţii stăruie: „Hai să te spovedeşti, hai să te împărtăşeşti, hai să faci aia…”. Nu se face nimic aşa. În vreme ce, dacă te vede pe tine… ceea ce trăieşti aceea şi iradiezi. Iradiază Hristos înlăuntrul tău? Aceasta i se împărtăşeşte şi copilului tău. Acolo se află secretul. Iar dacă se face asta atunci când copilul este mic de vârstă, nu va fi nevoie de multă osteneală atunci când va creşte.
        Sursa aici.
        Doamne ajuta!

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s