Predică despre Sfânta Cruce


DSC_1985

Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp “semnul lui Hristos“ și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură : “Semnul Fiului Omului“. “Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ spune Mântuitorul însuși (Matei XXIV, 30).

Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, “semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : “…Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tau – adica al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iez. IX, 4).

În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rostește către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară : “Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire“ (Luca II, 34). “Semn de împotrivire“, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : “sminteala crucii“. Către același înțeles ne conduc și cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulțimii: “Ce semne arăți ca să credem în Tine ? Părintii noștri au mâncat mană în pustie…“ Iisus le răspunde : “Eu sunt pâinea vieții. Cel ce mănânca trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică…“ (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viața Lui, viața de jertfă, de cruce împărtășită și nouă prin trupul și sângele Său“ în Sfânta Euharistie. În sfârșit, tot atât de evident este “semnul lui Iona“. Cum istoriseste Sfântul Evanghelist Luca ; în drum spre Ierusalim, Iisus se adresează celor de față și zice : “Neamul acesta cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, așa va fi și Fiul Omului semn acestui neam“ (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, încercarea prin care trecuse proorocul și propovăduirea lui erau un “semn“ pentru Niniviteni, pentru pocăința lor. Cu atât mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este și înfăptuiește El, este pentru noi “semn“, și ființă a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au călăuzit spre mântuire și care toate duc ca și către o culme a lor, la cruce și înviere. Căci mai zice Domnul : “Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopti așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopti“ (Matei XII, 40).
Astfel această luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept “Semnul Fiului Omului“ , semnul vieții, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii și puterii Lui creatoare, căci “în puterea crucii“, a jertfei, stă tăria creației și a înnoirii ei.

Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului : “Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ (Matei XXIV, 29-30), Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere : “Vezi cât de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare și decât soarele și decât luna… Și să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea ! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile… tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit“.

Semn al “Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de “Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : “Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : “Pecetea darului Sfântului Duh“ ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. “Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântarilor (VIII, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei și când o termină ; la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere , la începutul ca și la sfârșitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă ; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele… Și în atâtea împrejurări așa cum făceau cei dintâi creștini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“ (P.L. II, col. 99).

În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe Altar, ea însăși fiind Altar, precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se așază la căpătaiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii.

Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcând acest semn al crucii, întrucât Mântuitorul a zis către femeia samarineancă : “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul învață că : “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate…“ (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Când Mântuitorul spune : “Cei ce se închina lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, ne învață că rugăciunea, închinarea, întreg cultul și întreaga noastră slujire trebuie să purceadă din adânc, din inima ființei noastre, din “duh“. În vorbirea cu samarineanca, Domnul îi avea în vedere, îndeosebi pe acei credincioși din Vechiul Testament a căror închinare se transformase în forme goale, uscate, fără viață ; smochinul uscat le era o pildă (Matei XXI, 19). Încă și Profetul spusese : “Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot“ (Osea VI, 6). Prin Hristos se încheie însă un Nou Testament de care vorbește Sfântul Pavel când zice : “Acesta este Testamentul pe care îl voi întocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie…“ (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fuseseră scrise pe piatră și pecetluite cu sângele animalelor ; legea Noului Testament pecetluită cu sângele lui Hristos trebuie să se înscrie în inima, în duhul nostru. Rugăciunea, închinarea, nu au sens și putere dacă nu trec în interiorul conștiinței, în minte, în inimă. Nu există cult adevărat, ziditor, acolo unde conștiința e moartă. Prin duhul comunicăm cu Dumnezeu care este “duh“ ; el, duhul ne deschide circulației iubirii, harului.

Mântuitorul mai atrage de asemenea atenția femeii samarinence că această închinare adevărată nu mai este legată de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh“, și deci, închinarea, slujirea Lui nu poate fi mărginită de nimic. Este al tuturor și cu egală iubire se deschide tuturor.

Cât privește învățătura Sfântului Pavel că “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva“, apare evident că aceste cuvinte nu au nici o legătura cu facerea semnului crucii. Înțelesul lor corect este acela că noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, “lucru al mâinilor noastre, care să-I împlinească cumva “lipsa“, întrucât El este plinătatea, e Absolutul.

Închinarea, cultul extern și intern, sunt însă cu totul altceva ; țin de condiția noastră de făptură și Mântuitorul însuși S-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfântul Pavel: “Duh, suflet și trup“ (I Tes. V, 23), încât așa cum îndeamnă același Apostol: “Să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfânta, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească“ (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră ființă trebuie să participe la actul de adorare.
Pentru a pătrunde încă și mai profund acest înțeles, să observăm că Mântuitorul, în cuvintele rostite către femeia samarineancă, nu cere simplu închinarea în duh, ci “în duh și în adevăr“. Dar adevărul viu este Hristos, este Cuvântul care s-a făcut trup. Și astfel adevărul ni se descoperă a fi unitatea deplină între cuvânt și trup, între duh și viață, între credință și faptă, între actele, gesturile, semnele pe care le facem și semnificația, înțelesul lor. Suntem suflet și trup, nu duhuri fără trup. “Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu“, învață Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru că toate trebuie să se sfințească. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al “duhului“ fără cel extern, al întregii noastre făpturi. De altfel, ne stau pildă a unei astfel de închinări și slujiri, Mântuitorul, profeții, apostolii. Mântuitorul a binecuvântat cu mâinile Sale pe copii. “…Și luându-i în brațe i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei“ (Marcu X, 16). Și de asemenea pe Sfinții Apostoli: “…I-a dus afară până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat“ (Luca XIV,50).

În Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvântat cu mâinile încrucișate pe fiii lui Iosif, așa cum citim : “Și a întins Israel (Iacob) mâna sa cea dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, deși acesta era mai mic, iar stânga și-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins și-a încrucișat mâinile, deși Manase era întâiul-născut. Și i-a binecuvântat…“.(Fac. XLVIII, 14-15). Credincioșii de atunci se rugau și ei cu mâinile ridicate, cum zice psalmistul: “Să se îndrepteze rugăcinea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară…“ (Ps. CXL, 2).

În Noul Testament, Sfinții Apostoli au ridicat diaconi, preoți, episcopi, prin punerea mâinilor, deodată cu rugăciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Împărtășirea Sfântului Duh celor botezați se făcea de asemenea prin punerea mâinilor: “Atunci își puneau mâinile peste ei și luau Duh Sfânt“ (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credincioși Sfântul Pavel îi învăța : “Vreau, așadar, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie și fără de gâlceavă“ (I Tim. II, 8). Iată dar, din Sfânta Scriptură, câteva mărturii ale unei adevărate și depline închinări.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, în sfârșit, să amintim acum puțin și despre semnul însuși al crucii și despre mărturia pe care o dă creștinul prin ea. Știm că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar celelalte două le lipim de podul palmei; și așa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept și pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin; și anume: când zicem “în numele Tatălui“, ne însemnăm la frunte ; când zicem “și al Fiului“, ne însemnăm la piept; când zicem “și al Sfântului Duh“, ne însemnăm umărul drept și apoi cel stâng, încheind cu “Amin“.

Săvârșit astfel, se poate spune că semnul crucii concentrează în el cum s-a spus, esența credinței noastre, “este oarecum o învățătură pe scurt a legii creștine“. “Făcându-mi dimineața semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credința noastră ortodoxă și mă simt “prins în Hristos, în Biserica Lui ca mlădița în viță“.

Aceasta o simte orice creștin dreptmăritor, fie făcându-și semnul crucii, fie când se închină în fața chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos ; simte că prin Duhul Sfânt se împărtășește din viața, din lumina și din iubirea lui Dumnezeu Care în marea-I iubire de lume ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său… (Ioan III, 16) ; simte surparea distanței, a despărțirii de Dumnezeu provocată de păcat și împăcarea prin Cel ce “ne-a împăcat prin cruce“ (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nădejde vie că în el însuși, începând de la botez, de la “nașterea lui cea din apă și din duh“ și prin voia statornică de a crucifica păcatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele“ (Gal. V, 24) ; și se simte totdeauna întărit, păzit de cel rău prin acest semn, după cum și cântă Biserica : “Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă“ ; se simte tot mai mult părtaș Duhului crucii lui Hristos, înnoirii prin ea ca o arvună a învierii, și îndemnat să iubească și el cu iubirea lui Hristos, în chipul Lui : și înălțându-se către Dumnezeu și dăruindu-se îmbrățișând pe semeni, lumea, așa cum îmbrățișează brațele crucii.

Și toate aceste daruri și puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfințeste pe a noastră, așa cum se și roagă Biserica la sfințirea chipului crucii : “Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău… Binecuvinteaz-o și o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit“.

(Părintele Constantin Galeriu)

Sursa: doxologia.ro

Spor în toate cele bune!

Pr. Andrei

Acest articol a fost publicat în Predici și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune ce părere ai

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s