Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea a – II – a)*

Coperta Revistei ”Theopolis” nr. 4/2011

–          Putem spune că problema vine de la părinți?

–          Nu putem da vina pe părinți. Dacă ei nu au oferit o iubire „corectă” s-a  datorat faptului că nu au știut cum să o ofere în alt mod. Nu trebuie să căutăm vinovaţi! Nu acesta este scopul! Însă e foarte important ca fiecare să conștientizeze ce anume din trecutul său sau ce anume din ce face în prezent îl determină pe el ca persoană. Pentru că dacă trecutul este în spate, asupra lui nu mai am control, viitorul nu am cum să-l prevăd, pot alege acum cum să mă simt, cum să relaționez cu mine însumi cu ceilalți, dar mai ales cum să relaționez cu Dumnezeu. Nu căutăm vinovați, dar trebuie să acceptăm anumite lucruri pentru a ne împăca cu noi înșine. Când a fost întrebat Mântuitorul ”Care este cea mai mare poruncă din lege?” El a răspuns: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată virtutea ta iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Mai putem adaugă la aceste cuvinte ceea ce ne-a spus Sf. Ap. Ev. Ioan în Epistola sa ” Cum poți să spui că îl iubești pe Dumnezeu  pe care nu- L vezi și că nu-l iubești pe aproapele tău pe care îl vezi?” şi să afirmăm că este necesar să mă împac cu mine, să mă iubesc pe mine, dar nu în sens egoist, ci să fiu conștient că sunt făptura lui Dumnezeu și că sunt chemat la moștenirea Împărăției Sale. Așadar, ca faptură a lui Dumnezeu eu sunt valoros, iar calitățile pe care le am sunt daruri pe care Dumnezeu mi le-a dat. Trebuie să fac în primul rând pace cu mine, ca apoi să îl iubesc și pe aproapele meu. Nu încercăm să punem bariere, dar e foarte importantă o raportare corectă la propria noastră persoană pentru ca să ne raportăm corect și la cei din jur și la Dumnezeu. În clipa în care în toate aceste dimensiunii este pace și echilibru, atunci ne rupem din cercul vicios al dezechilibrului emoțional care, deşi îşi are rădăcinile în familie, este perpetuat de fiecare persoană în parte şi asta o face responsabilă pe ea şi nu pe părinţii ei.

–          Ce părere aveți de sintagma „suflete pereche”?

–          Dacă ne întoarcem puţin la referatul biblic despre crearea lui Adam și a Evei, vedem că Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca să fie ajutor potrivit lui Adam. Este clar că bărbatul și femeia se completează reciproc. Natura femeii este una preponderent sentimentală, iar cea a bărbatului preponderent cerebrală. Este evident că cei doi se completează reciproc astfel încât înaintea lui Dumnezeu să formeze un întreg. Cu toate acestea, am o oarecare reţinere cu privire la folosire termenului de „completare” însă nu avem altul mai bun. De ce? Pentru că dacă cineva intră într-o relaţie de iubire „incomplet”, adică fără a fi în armonie cu sine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu, atunci va deveni pentru persoana iubită un fel de „vampir emoţional”, va căuta să îşi umple golurile sale emoţionale, şi va „seca” emoţional persoana iubită. De aceea, poate ne aflăm în faţa unui paradox dar, pentru ca doi tineri, doi oameni, bărbat şi femeie, să se completeze reciproc trebuie să fie mai întâi fiecare în parte complet.

Dar să revin la sintagma care ai amintit-o în întrebare. În spatele ei se poate ascunde o capcană. După cum am văzut putem dobândi din copilărie un anumit set de emoții, de valori. Ne obișnuim cu un fel de a trăi și în clipa în care cunoaștem o persoană care, să ținem cont că și ea vine cu propriul ei set de valori, cu propriul ei trecut, simțim că se pliază pe sufletul nostru. E posibil ca sentimentul acesta, dragoste la prima vedere, să nu aibă la bază o iubire profundă, ci de fapt să fie întâlnirea dintre două suflete rănite care au găsit unul în celălalt același tip de rană sau vindecarea de care ambii cred că au nevoie, cu atât mai mult dacă din ecuația aceasta sentimentală lipsește Dumnezeu. E foarte importantă prezența lui Dumnezeu în relația de prietenie și apoi în cea de căsătorie.

E posibil ca acest sentiment să fie mincinos. Auzim adesea expresii ca: ”Simt că te cunosc de o viață”,”Parcă ne-am mai cunoscut undeva”, care subliniază o realitate destul de adâncă, pentru că ne este foarte greu să discernem cât anume este un sentiment de iubire adevărat izvorât dintr-un suflet liniștit și împăcat către un alt suflet linștit și împăcat și cât este de fapt o nevoie de împlinire a unor goluri emoționale, spirituale. Foarte adesea tinerii cad în capcana aceasta. Faptul că o relație dintre doi tineri nu a plecat de la premiza corectă cel mai adesea este demonstrat de despărțire și de sentimentele pe care și unul și celălalt le trăiesc în urma despărțirii. Desigur despărțirea nu poate fi plăcută. Cu toate acestea, dacă relația a avut la bază sentimente oneste, axate pe principiul lui ”a da”, „a oferi” și mai puțin pe „a lua” şi ”a primi”, cu siguranță nu va duce în pragul deznădejdii, a disperării şi nici nu ne va determina să facem un act condamnabil.  Știm foarte bine din păcate că sunt tineri care aleg să-și pună capăt zilelor din cauza unei deziluzii în dragoste. Se ajunge acolo pentru că odată cu despărțirea de persoana respectivă se simt goi în interior, pentru că aşa au intrat de fapt în relație, şi fără ea cred că nu mai au sens. Din acestă cauză spuneam puţin mai înainte că e necesar să fii cât se poate de complet când începi o relaţie. În felul acesta sentimentele pe care le trăieşti în cadrul ei vor fi mai degrabă un „bonus” şi deci, cu atât mai plăcute, iar în cazul în care relaţia va ajunge la un final atunci despărţirea va putea fi mult mai uşor de suportat. Eu cred că o relaţie de iubire nu trebuie să îţi dea sens vieţii, ci trebuie să te ajute să îţi împlineşti sensul. Sensul vieţilor noastre este să ajungem la mântuire, de aceea adevăratele suflete pereche sunt acelea care se ajută reciproc să o dobândească, şi astfel ele rămân suflete pereche pentru veşnicie, realitate pecetluită de Taina Sfintei Cununii.

–          E bine să avem un ideal al partenerului înaintea unei relații?

–          Idealurile, la modul general, sunt necesare. Cu toții avem idealuri. Problema nu sunt idealurile, ci cât de mult suntem dispuși să renunțăm la gândirea de tip șablon, să fim maleabili, să fim deschiși. Pentru că dacă rămânem blocați într-un ideal pe care îl avem este posibil să nu-l atingem niciodată, este posibil să ne mințim singuri, mai ales dacă idealurile despre care vorbim sunt idealurile unor suflete rănite de care aminteam mai sus. Chiar și în clipa în care stăm față în față cu o persoană cu care am putea avea o relație deosebit de frumoasă, pentru faptul că nu se potrivește din anumite privinţe în șablonul pe care eu l-am făcut, voi trece mai departe fără a privi în urmă și nu voi face decât să dau cu piciorul unei șanse pe care poate chiar Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Asta pentru că nu mi-am oferit şansa să o cunosc dincolo de şablonul pe care i l-am aplicat în mod egoist.

*Interviu pe care l-am acordat  pentru revista Theopolis  (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011.

Spor în toate cele bune!

Prima parte a interviului