Ninge ca-n copilarie

De mult nu am mai văzut, în Iași, așa o ninsoare. Fiecare fulg, căruia-i cuprind cu privirea, goana nebună către frații săi ce se odihnesc deja pe pământ, îmi amintește de… ninsorile din copilărie.

Ce copilărie! Ce ninsori! Ce amintiri!

Nu cred că nepoții mei se vor bucura de zeci de centimetri sau metri de zăpadă, așa cum m-am bucurat eu.

Îmi amintesc că fiecare ninsoare, era o nouă provocare. Iarna întreagă, era o luptă continuă, între derdeluș și pârâul înghețat din spatele casei bunicii, între picioarele înghețate din șosetele ude și dorința de a „te mai da o tură”, între strigătele mamei și/sau ale bunicii de a mă mai „strânge în casă că o să îngheț de tot” și răcnetele celor din cazemata adversă la fiecare rafală de bulgări ce îi lua cu asalt.

Pentru fiecare băiat din sat, sania era cartea de vizită pentru sezonul hibernal. Pregătirea ei începea odată cu primul fulg de nea – dacă nu cumva chiar mai devreme.

Prima grijă era să cureți tălpile de rugină. Pentru asta te împăcai chiar și cu vecinul cu care te-ai certat, în vară, la fotbal și cu băiatu din celălalt capăt al satului cu care te-ai certat… de la o fată. De ce? Pentru că aveau parafină, iar parafina dată din abundență pe tălpile saniei sau lipsa ei făcea diferența între cel care era în frunte și cel de la coadă, în goana de pe derdeluș. Dacă totuși împăcarea nu era posibilă, o bucată de lumânare de cununie sau de botez te scotea de la ananghie.

A doua grijă era analizarea minuțioasă a blatului saniei. Dacă era rupt, crăpat, trebuia musai înlocuit. Aici se ivea o mare dilemă. Ce fel de lemn să folosești? Brad? Hmm, e ușor, reduce greutatea saniei (asta e un mare avantaj la urcatul dealului) dar e fragil și la un hop mai mare sau la contactul cu primul mușuroi de furnici ascuns sub nămeți poate crăpa. Stejar? Mda, e tare, rezistent, te ține câțiva ani pe sanie, dar e greu și îți rupe mână când urci sania la deal.

După ce dilema acesta era rezolvată, urma găsirea aței/funiei/cablului ideale pentru trasul saniei. Dacă mă întrebați pe mine, un metru și jumate din funia cu care bunica priponea vara, vaca la păscut, despicată în mai multe fâșii, era cea mai bună alegere (pentru mine și sanie, nu și pentru bunica – când afla).

După ce ritualul pregătirii saniei era gata, urma o iarnă întreagă de concursuri, trenulețe, trambuline, derapaje (mai mult sau mai puțin controlate), vânătăi, ghete cu tălpile dezlipite (de la frâne!), haine rupe… adică toate acele lucruri care după atâția ani,  mă fac să cuprind cu privirea câte un fulg în a lui „goană nebună către frații săi ce se odihnesc deja pe pământ” și să  îmi amintesc, cu drag, de… ninsorile din copilărie.

PS: Mâine îmi voi scoate feciorul la sanie. Sania lui e cumpărată din supermarket, e pliantă (!), cu blatul din placaj și nu se vinde cu parafină la pachet. Aș fi vrut să-i fi putut oferi Sania și zăpezile din copilăria mea, dar despre acestea nu pot decât să-i povestesc…

Ție ce amintiri îți aduc fulgii?

Spor în toate cele bune!

În sat la bunica mea...